Anthony Esolen: «Nu puteți fi cu adevărat români dacă doriţi să fiți ca alții»
Profesorul Anthony Esolen este una dintre vocile cele mai puternice ale conservatorismului contemporan. Având în spate o carieră academică impresionantă, autor a 15 cărți, printre care amintim Ghidul incorect politic despre civilizația apuseană, 10 feluri în care poți distruge imaginația copilului tău, Reflecții asupra vieții creștine, Muzica adevărată: un ghid al imnelor veșnice din Biserică, Născută din cenușă: reconstrucția culturii americane etc., profesorul Esolen are curajul de a rosti apăsat adevărurile incomode chiar și pentru cei care cred despre sine ca sunt conservatori, dar care sunt seduși de ideologiile culturale postmoderne.
Cunoscător și traducător excepțional din marea literatură apuseană (Dante – Divina Comedie, Lucrețiu – Despre natura lucrurilor, Torquato Tasso – Ierusalimul eliberat), Anthony Esolen vine mereu în sprijinul ideilor sale provocatoare cu argumente ușor de înțeles, dublate fascinant de exemple istorice și practici bine înrădăcinate din tradițiile respectabile, nu doar din cea creștină, după cum se poate vedea și într-un interviu acordat României Libere (RL).
RL: Mulți profesori cu experiență din învăţământul universitar şi preuniversitar au constatat o scădere generală și accelerată a nivelului de pregătire a studenților și elevilor. Ce experiență aveţi în acest sens și care este explicația, dacă împărtășiți această perspectivă?
Anthony Esolen: Şcolile din Statele Unite sunt conduse, în general, de oameni care nu au lecturi solide, care nu ştiu să scrie un paragraf corect, cu o cunoaștere superficială a istoriei, ca să nu mai spunem de geografie, și care pur și simplu nu au cunoştinţe de matematică sau știință dincolo de nivelul liceului, în cel mai bun caz.
Așadar, după ce elevii trec prin cei 12 ani de „azil”, cum îi numesc eu, știu foarte puține, pe lângă faptul că o mare parte din ceea ce știu este fals. În parte, aceasta nu este vina școlii, sau nu doar vina școlii. Nu citim cărți bune, nu făurim lucruri cu mâinile noastre, nu cultivăm pământul, nu mai tăiem lemne, nu cântăm cântecele rămase de la strămoșii noştri. Suntem frivoli, superficiali în ceea ce priveşte educaţia noastră, din toate punctele de vedere.
RL: Este această „îndobitocire” deliberată sau este vorba doar de un accident? Multe programe și planuri de învăţământ par concepute special pentru ca elevul să nu ajungă la performanță școlară și la excelență.
Anthony Esolen: În parte, a fost deliberată. John Dewey și urmașii săi, dar și profesorii formaţi de aceştia, în instituții precum Teachers College (Columbia), au preluat controlul asupra manualelor și planurilor de învăţământ în anii ʼ30 şi din acel moment se constată o scădere bruscă a calităţii acestora în ceea ce priveşte conţinutul şi complexitatea informaţiilor. Până în anii ʼ50, metoda de învățare a limbii engleze prin „cuvinte întregi” a produs o generație de elevi care abia dacă știau să citească. De ce nu știe Johnny să citească (o carte despre dezastrul adus de această metodă – n.trad.) a fost publicată ÎNAINTE de 1960. În mare măsură, nu este [o îndobitocire] deliberată, ci mai degrabă rezultatul unor teorii stupide, care nu se bazează pe un precedent în istorie. Astfel, a apărut mișcarea „Noua matematică” din SUA, în anii ʼ60 și ʼ70 – Teoria Mulțimilor pentru copii, care a dat naștere unei generații incapabile să rezolve orice problemă complicată de aritmetică, fără să mai vorbim de algebră sau analiză matematică. Îndobitocirea continuă sub o mulțime de forme. De fiecare dată când într-un manual introduci ceva după criterii pur politice, şi nu ale excelenţei, nivelul scade ipso facto. Mai este un aspect, despre care nu se poate vorbi lesne. Cei mai buni studenți, în orice domeniu, vor deveni bărbați dacă vor devia mai mult de la normă. Dacă scazi nivelul băieților, vei înăbuși și fenomenul.
RL: Unul dintre aspectele bune pe care le menționați în legătura cu Colegiul Thomas More, acolo unde predați, este faptul că mergeți să vă împărtășiți împreună cu jumătate dintre studenții dumneavoastră. Un altul este că întâlniți studenți care sunt logodiți și urmează să se căsătorească. Doriți să comentați pe marginea acestor „obiceiuri”, de-a dreptul neobișnuite în cultura noastră?
Anthony Esolen: În realitate, mă duc la împărtășanie cu TOȚI studenții mei. Se petrece doar ca într-o zi să fie doar jumătate dintre ei în sală, dar desigur că nu sunt mereu aceiași oameni. Este adevărat că între studenţi de la Colegiul Thomas More au loc logodne și căsătorii. Este ceva cu totul firesc. În toate societăţile anterioare nouă era un fapt de la sine înțeles ca tinerii să se îndrăgostească și să se căsătorească. De ce să nu o facă? Oamenii vor spune că nu își permit, însă pur și simplu nu este adevărat. Este necesar să trăiești undeva, iar un apartament este mai ieftin decât două apartamente, o factură este mai uşor de plătit decât două șamd. Și, din moment ce tinerii oricum „locuiesc împreună”, banii nu pot constitui un motiv pentru care să nu se căsătorească. Este altceva…
RL: Spuneți că educația, chiar și cea mai înaltă, rămâne inevitabil fără scop câtă vreme nu este animată de un ideal creștin. Ceea ce spuneți intră în contradicție cu marele ideal al modernității, care este separarea dintre stat şi Biserică. Din acest punct de vedere cum ați caracteriza educația ultimilor 200 de ani?
Anthony Esolen: Fie credința creștină este adevărată, fie nu. Dacă nu este, tot rămâne incontestabil faptul că a produs cele mai importante instituții educaționale pe care le-a cunoscut omenirea – a creat universitatea, de pildă. A format milioane de cercetători, artiști, oameni de litere, iar unii dintre aceştia sunt nume ca Dante, Toma din Aquino, Bach, Michelangelo, Pascal, Dostoievski, Galileo (da, Galileo), Cauchy, Euler, Handel și Leonardo da Vinci. Dar dacă ESTE adevărată, după cum susțin eu, atunci a o ignora de dragul educației ar fi ca și cum ai spune că preferi să mergi într-un picior și cu o cârjă în loc să mergi normal. Ce rost ar avea? „Separarea Bisericii de stat” este, în cel mai bun caz, un modus vivendi politic, pentru a menține separate două structuri guvernamentale, cea a Bisericii și cea a statului. Altfel, enunţul nu are niciun sens. Există vreun om cu judecată normală care să susţină că nu ar fi cazul să citești Tolstoi la școală, deoarece nu îl poți înțelege fără să înțelegi Noul Testament? Nu ar fi mai adecvat – și asta se aplică chiar și în cazul unui necredincios –, să înțelegi mai bine Noul Testament, deoarece altfel nu îl vei înțelege pe Tolstoi?
În cele din urmă, cred că suntem puși să alegem între o concepţie care consideră că omul este deschis spre transcendent – omul făcut după chipul lui Dumnezeu – sau una care îl reduce la planul material. Dacă omul este ceea ce cred eu că este, atunci orice educație care ignoră acest adevăr va fi în mod radical deficientă. În cel mai bun caz, va fi o educație pentru un aparatcic sau un robot economic. Cred că Platon ar fi de acord cu mine în această privință. La fel și Confucius, la fel și Lao-Tzu. Nu este doar o perspectivă creștină.
RL: Cum vă explicați divorțul educației faţă de morală, nu doar de morala creștină? Concepţia general acceptată este că educația reprezintă însușirea unui set de cunoștințe mai mult sau mai puțin specifice, fără vreo înrâurire asupra caracterului și a dezvoltării morale.
Anthony Esolen: Dresajul unui câine conține mai multă umanitate decât o astfel de educație. Aici ne confruntăm din nou cu ignoranța uriașă a tehnocraților în domeniul culturii. Au citit măcar unul dintre autorii clasici din lumea occidentală sau orientală păgână? Nu au citit pe niciunul dintre cei care au scris despre educație – Platon, Cicero, Xenofon, Mencius, Aristotel? Dacă ai de-a face cu o ființă umană, este important să vii cu un tip de educație potrivit pentru aceasta. Nu ești un om sănătos dacă ai brațe uriașe și un piept sfrijit. Nu ești un om bun dacă ți se poate încredința o balanță de plăți, dar nu poţi avea grijă de fata cuiva. Nu ești cu adevărat om cu carte dacă poți citi un memorandum la birou, dar nu şi Război și Pace.
RL: Descrieți neocolonialismul și ca o încercare de impunere a unei agende sexuale în țări și culturi mai mult sau mai puțin tradiționale. O să joc pentru puțin timp rolul unui avocat al diavolului: de ce ar fi aceasta ceva rău? Occidentul pare a fi „cununa”/„vârful” civilizației și întreaga lume ar fi necesar să urmeze acest model încununat de succes.
Anthony Esolen: Occidentul este, cultural, mort. Să ne gândim la aceasta. Bach compunea în fiecare săptămână o cantată pentru biserica din Leipzig și a scris și pentru corul de acolo, care era un cor polifonic. Nu exista o distincție fermă între cultura „înaltă” și ceea ce consumau oamenii obișnuiți. Același aspect poate fi spus și despre Shakespeare, care și-a scris piesele pentru a fi înțelese și îndrăgite de oamenii obișnuiți din Londra vremii sale. Poeții erau, pe vremuri, extraordinar de populari, în cel mai bun sens al cuvântului.
Dar, din punct de vedere cultural și demografic, Europa este acum ca o cameră mortuară, iar Statele Unite nu o duc mai bine. Așa că de ce vor africanii să emuleze o morgă? În acest moment, Apusul se află într-o stare de degradare totală în plan sexual şi marital. Oamenii nu este nevoie să mă creadă pe cuvânt. Nu este necesar decât să asculte ce spun cei de stânga în chestiunea sexualităţii – de pildă, ei spun că este „toxic” să fii masculin; ei spun că violul este un fenomen endemic în țările lor.
RL: Cum ați defini artele liberale? De ce sunt atât de puțini oameni familiarizaţi cu acest tip de educație, care, timp de secole, a fost ceva obişnuit în lumea creștină?
Anthony Esolen: Artele liberale sunt artele libere, dătătoare de libertate. Nu este ceva rău să fii tâmplar. Este nevoie de tâmplari. Dar tâmplarul își desfășoară activitatea ţinând cont de necesitățile imediate. Avem cu toții nevoie de acoperișuri impermeabile și de pereți care nu se îndoaie. Avem nevoie cu toții de scaune și mese. Avem nevoie cu toții de poduri și clădiri publice. Dar câtă vreme același tâmplar NU este limitat în munca sa de aceste necesități, câtă vreme se poate „juca” și își poate lăsa spiritul să zboare unde dorește, el este „liber”. Lucrează într-un mod liber, și nu într-un mod servil. După Revoluția Industrială, am început să prețuim formele de educație prin care se produc lucruri pentru uz practic, ceea ce este bine, dar, în același timp, am neglijat sufletul și am uitat că lucrurile practice nu reprezintă scopuri în sine. Așa se explică urâțenia îngrozitoare a majorității orașelor moderne. Și sunt puțini oameni conștienți de aceste aspecte, deoarece puțini oameni mai citesc cărţi care nu au fost scrise înainte de ieri.
RL: Spuneţi că nu toate problemele au o soluție politică. Ce pot face oamenii practic, în afara politicii, pentru a restabili ceva din firescul vieții de odinioară?
Anthony Esolen: Cântați, rugați-vă, citiți cărți bune, lucraţi ceva cu mâinile voastre, căsătoriţi-vă, păstrați-vă căsnicia, educați-vă singuri copiii, faceți vizite vecinilor, jucați șah, învățați să cântați la pian – faceți tot timpul acțiuni pentru suflet, și nu pentru contul din bancă sau pentru prestigiul personal.
RL: Care este scopul revoluției sexuale, al pornografiei generalizate, al căsătoriei homosexuale etc.? Care sunt consecinţele politice ale revoluției sexuale?
Anthony Esolen: Consecința politică este un nou totalitarism. Cei care vor să conducă oamenii au pus la cale un plan viclean. Ei oferă „libertatea” în sfera sexuală, ceea ce nu înseamnă altceva decât „libertatea” de a te autodistruge, în schimbul impunerii unui nivel uluitor de supraveghere și control din partea statului şi a marilor corporații, precum şi a unor entităţi nonguvernamentale precum universitățile. Revoluția sexuală vine în „ajutorul” statului conducând la eliminarea sau slăbirea totală a celei mai puternice instituţii care rezistă statului, adică familia, şi a asociațiilor constituite la nivel local, care depind de soliditatea familiilor. Prin urmare, individul depravat sexual se aliază cu statul împotriva dușmanului comun: familia.
RL: În România, de aproape un secol, se manifestă, cel puțin la nivelul elitelor culturale, o admirație necondiționată față de modelul occidental. Ce le-ați spune unor oameni care vor să importe ultimele mode culturale, politici educaționale sau sociale provenite din Apus?
Anthony Esolen: O spun din nou: nu emulați camera mortuară. Ultima oară când ați făcut aceasta v-ați fript lăsându-vă stăpâniţi de apriga ură de clasă propovăduită de Karl Marx. Nu faceți aceeași greșeală de două ori. Nu puteți fi cu adevărat români dacă doriţi să fiți ca Irlanda, Marea Britanie sau Belgia. Aceste ţări au încetat să mai existe ca niște culturi autentice și pline de viață, fiind mai mult ficțiuni geopolitice.
RL:Ce părere aveți despre educația acasă, un curent care începe să capete din ce în ce mai multă amploare? Poate fi considerată o încercare a părinților de a-și lua înapoi copiii din mâinile birocrației?
Anthony Esolen: În acest moment, în Statele Unite aproximativ două milioane de copii sunt educați acasă și s-ar putea să mai fie încă două milioane care au fost educați acasă, dar care acum studiază la un liceu public sau privat. Le spun oamenilor că nu au niciun motiv serios pentru a-și trimite copilul la o școală publică, având în vedere situaţia din aceste şcoli astăzi. Nu învață nimic despre moștenirea lor culturală. Și da, de ce să nu îți iei copilul înapoi din mâinile birocratului? Constituie birocratul un model moral și intelectual pentru cineva? Eu îmi dau seama imediat care dintre cei proaspăt intrați la colegiul unde predau au fost educați acasă: mă privesc în ochi, râd mult, râd la glumele mele și vin să facem cunoștință după primul curs. Nu sunt închiși în ei. Nu au fost abuzați timp de 12 ani.
RL:Credeți că pentru creștini se apropie o nouă vreme a catacombelor sau persecuția va rămâne încă la un nivel mai subtil?
Anthony Esolen: Nu știu. Vom vedea în curând. Ne aflăm într-un punct de echilibru instabil, ca și cum ne-am bâțâi pe vârful unei piramide. Mă aștept ca armatele suicidului cultural să fie înfrânte, în special pentru că nu oferă nimănui nicio speranță – nicio speranță tinerilor pentru a se căsători și a dăinui prin copii. Între timp, pregătiți-vă pentru ură descătușată. Ce formă va lua, nu știu.
RL:Ați scris o carte despre cum poate fi distrusă imaginația unui copil și una despre cum poți distruge umanitatea lui. Vă voi întreba, însă, cum pot fi ele îmbogățite mai ales că faceți des referire la diferențele între limbajul și problemele superioare din cărțile pentru copii de altădată și cele de acum?Anthony Esolen: Fiţi atenţi la tot ceea ce recomandă școlile, industria de divertisment, ziarele și revistele și faceți exact pe dos. În cea mai mare parte a timpului, veți face bine. Dar lăsați copiii să fie liberi. Au nevoie disperată să stea afară. Au nevoie de libertatea pe care o trăiesc în sat, în oraș, pe câmpii și în păduri. Au nevoie uneori și de liniște, ceea ce înseamnă fără dispozitive electronice. Au nevoie de cărți bune. Dar știm aceste aspecte, nu-i așa?
RL: De ce le este atât de greu creștinilor să înțeleagă că tipul de „educație” modern, chiar și în cele mai prestigioase universități ale lumii, sau tocmai acolo, este în opoziție manifestă față de cultura creștină?
Anthony Esolen: Parțial pentru că ei înșiși nu știu ce este cultura creștină, pentru că au avut o educație foarte superficială, și parțial pentru că pur și simplu nu vor să accepte adevărul. Asta ar presupune să ia măsuri și este întotdeauna mai simplu să închizi ochii și să iei dorințele drept realitate.
RL:Ați scris un eseu încântător deși sumbru despre călătoria unui înaintaș de-al nostru în modernitate. Credeți că un strămoș cultivat ar putea reține foarte multe din cultura noastră modernă?
Anthony Esolen: Nu, nimic. Călătorul în timp ar vedea, de pildă, că în vremea lui Puccini, cultura populară în Italia era opera, iar acum ce a ajuns cultura populară? Călătorul va citi reviste scrise în urmă cu un secol pentru publicul larg și se va întreba, citindu-le pe ale noastre, dacă am introdus în rezervele noastre de apă mari cantități de plumb sau ceva asemănător. Călătorul nu doar că va observa un declin al calităţii operelor de artă și de artizanat, ci va vedea cum dispar cu totul genuri artistice. Cel mai cunoscut exemplu este poezia engleză care a decăzut și s-a ofilit, nemaifiind altceva decât lirică „academică”, de obicei în vers alb, care nu este apreciată de nimeni din afara sferei universitare și, chiar și din această sferă, de foarte puțini.
RL:De ce diversitatea și multiculturalismul au un efect distructiv asupra culturii autentice, tradiționale?
Anthony Esolen: Diversitatea nu are de ce să fie distructivă. Nu avea un efect distructiv în Roma antică. Multiculturalismul ca program este distructiv. Înlocuiește cultura adevărată cu o multitudine de abordări superficiale ale altor culturi. Este ceva de suprafață. Pentru a fi cu adevărat multicultural este nevoie să te identifici deplin cu o cultură, iar asta este o „otravă” pentru „multiculturalist”. Nu este nimic „multi” sau „cultural” în această privință. Este ceva cenușiu și, în mare măsură, nu se deosebeşte, în manifestările sale, de ficțiunile geopolitice.
RL:Politica, în sens clasic, se referea la o comunitate mică. Cum vedeți, din această perspectivă, aceste supercreații statele, UE, ONU, UNESCO?
Anthony Esolen: Le detest.
RL:Nu vreau să folosesc un ton apocaliptic, dar mai găsiţi vreun motiv pentru care să fiţi optimist când priviți către lumea de astăzi?
Anthony Esolen: Când oamenii spun că lumea se apropie de sfârșit, îi acuz de optimism! Nu, nu am nimic optimist de spus despre lumea modernă, deoarece concepţia lumii moderne despre om este falsă, iar aceste concepţii și-au arătat deja forţa distructivă. Vom avea mult de construit, ceea ce este un aspect stimulativ.
RL: În cartea dumneavoastră Ghidul incorect politic despre civilizația apuseană încercați să reconstituiţi o istorie mai puțin cunoscută, dar din varii motive ocultată sau falsificată. Ce se petrece când oamenii nu mai știu sau își uită istoria?
Anthony Esolen: Încetează să mai fie oameni în înțelesul deplin al cuvântului. Când cineva este lovit de demență își pierde multe dintre facultățile sale și nu mai poate efectua o mulțime de activități obișnuite în viața umană. Când aceasta se petrece cu o întreagă cultură, și ea își pierde umanitatea. Referința sa temporală se reduce doar la momentul prezent. Nu mai are izvoare de unde să se hrănească. Nu mai are nicio destinație spre care să se îndrepte. Este ceea ce numim în engleză „flotsam” (obiecte plutitoare – n.trad.), o epavă din ceea ce era pe vremuri ființa umană, exact ca un vapor aflat în derivă.
