Anul şcolar 2020-2021 văzut de o profesoară cu… responsabilitate

Anul şcolar 2020-2021 văzut de o profesoară cu… responsabilitate

0 5

Un răspuns la o întrebare nu tocmai retorică
M-am întrebat zilele-acestea, ca pedagog scăpat (slavă Domnului!) din chingile administrative ale profesiei cum aş fi procedat în anul şcolar 2020-2021 luînd cunoştinţă de regulamentul decis de guvernanţi.
Dacă nu-mi propun aici doar un simplu exerciţiu retoric (în limbaj colocvial aceasta ar însemna că nu vreau doar să mă amestec unde nu-mi fierbe oala ori numai să scriu ca să mă aflu-n treabă), ci răspund la această întrebare şi-mi fac publice opiniile este fiindcă fac (încă) parte dintre românii cărora chiar le pasă*.
Înadins aleg chiar din introducere subliniind apăsat sintagma frecvent utilizată în anumite reclame şi în frazeologia oficială expusă maselor în „marea presă“ (televiziunea „publică“, radioul „public“, ziarele și revistele guvernamentale etc.), căci mai existăm și noi, cei cîteva milioane de locuitori ai României, ignorați și chiar disprețuiți de oficialități (unele chiar zeloase precum activiștii de odinioară!).
E necesar să nuanțez: în general tăcuți, oamenilor ca mine nu le este indiferent în ce direcție e împinsă țara, dar se simt prea mici, se lasă pradă deznădejdii ori – în special cei mai tineri – își iau lumea-n cap, devin cum îi numesc eu înstrăinații noștri, majoritatea dintre ei foarte dragi – fii și fiice, nepoți, rude mai îndepărtate, prieteni, cunoscuți… E un complex al neputinței frizînd inacțiunea din ceea ce am numit altundeva teoria drobului de sare (v. Ion Creangă, „Prostia omenească”) întreținut cu abilitate diabolică de toate guvernările înșirate din 1990 pînă-n prezent.

Spre documentare, am citit, adeseori crucindu-mă, articole referitoare la regulile care se vor impuse în şcoli în condiţiile create de viroza atipică dubios prelungită după un scenariu global evident (cei care nu vor să-și bată capul creadă mai departe în coincidenţe şi hazard!). Am reţinut și cîteva opinii raționale, de bun simț (cf. jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul său ori actrița Carmen Tănase https://www.antena3.ro/actualitate/carmen-tanase-aparitia-virusului-este-un-plan-bine-pus-la-punct-iar-copiii-sunt-tinta-

Purtatul măștii e nu numai caraghios și inutil, ci chiar dăunător
Ca om dedicat Şcolii de aproape patru decenii,
supunîndu-mă în primul rînd regulilor clar formulate, potrivit evangheliştilor şi apostolilor, de Fiul Tatălui Ceresc, Creatorul celor văzute şi nevăzute,
ca intelectual format în respectul adevărului istoric şi aflat la picioarele tronului Împărătesei noastre Limba Română,
declar că aş fi refuzat, cu orice risc, intrarea în clasă în condițiile considerate „normale“ de oamenii aflați la putere.

Am argumentat** și voi mai argumenta în alte articole de ce purtatul măștii e nu numai caraghios și inutil, ci chiar dăunător. Aici voi înșira numai cîteva argumente de specialitate.

Elementare norme și practici pedagogice atestă rolul fundamental al comunicării profesor-elevi. Or, actul omenesc al schimbului de informații, de idei, de sentimente presupune, alături de comunicarea verbală, atît comunicarea nonverbală (gestică, MIMICĂ etc.) cît și aceea paraverbală (dresul vocii, TUȘITUL intenționat-semnificativ etc.). Există o anume conduită a profesorului în clasă ce aduce vag cu jocul actoricesc de pe scenă. Vrînd să-și influențeze special adresanții, și profesorul și actorul recurg la mijloace eficiente psihologic.
În pedagogie, spre exemplu, s-a renunțat demult la bătaia cu nuiaua la palmă, la așezatul la colț în genunchi pe coji de nucă, la trasul de urechi ș.a.m.d. Sînt depășite chiar și banalele pînă mai ieri urlete, bătăi cu rigla în bancă ori în catedră etc. pentru a readuce liniștea sau ordinea.
Însă, conform noului regulament, demersul pedagogic alunecă în grotesc și derizoriu prin mascarea fețelor elevilor, educatorilor, învățătorilor și profesorilor impusă de guvernanți la sugestia unor medici care se leagănă cu iluzia că pot transforma toată lumea dacă nu într-o monstruoasă, planetară sală de operație deschisă tuturor experiențelor posibile asupra unor „pacienți“ anesteziați de groaza morții iminente, măcar într-un grandios, uriaș spital – idee, recunosc, întrecînd cu mult imaginația marilor satrapi ai lumii Marx, Lenin, Stalin ori Hitler.
Alterarea vocilor, eliminarea zîmbetelor și a celorlalte elemente omenești de pe chipuri prăbușește Școala într-un coşmar cretinoid cu grele şi previzibile urmări psiho-sociale.
Ce altceva decît joacă de copii erau pedepsele corporale enumerate de mine mai înainte de „pedagogi“ gen domnu᾽ Vucea ori „metoadele“ didactice ale unui Marius Chicoș Rostogan, în comparație cu ceea li ce se pregătește astăzi copiilor lumii deraiate în care am ajuns să ne minunăm că trăim?!

Cu o seninătate pe care aș numi-o cu blîndețe cinică „responsabilii“ români
însărcinați să execute un asemenea scenariu global declarau deunăzi: „Copiii se vor obișnui repede cu măștile“ (Iohannis);
„E clar că la început va fi greu. Nu vrei să porți mască? Ieși afară din clasă! […] Va conta foarte mult ce a auzit copilul de la anturajul lui. Dacă elevul a fost expus o perioadă negației și a auzit că totul e o glumă, masca e glumă și nu trebuie să o porți, poate că la început va fi mai greu la școală, dar aici trebuie impuse niște reguli clare. Copiii trebuie să simtă că la școală trebuie respectate regulile“. (Arafat).
Mă abțin de la alte comentarii, îndemnîndu-mi, ca de obicei, cititorii la intensificarea rugăciunilor pentru întoarcerea la Hristos măcar a conducătorilor noștri și pentru grabnica luminare a minților și despietrirea inimilor tuturor!                                                                                                   Mihai Floarea

Note:
* Dacă nu mi-ar fi păsat, nu m-aș fi numărat nici printre cetăţenii care au făcut față și, grație milei divine, au supravieţuit în pieţe şi pe străzi asalturilor scutierilor, militarilor şi securiştilor mobilizați în 21 decembrie 1989 şi-n lunile următoare, inclusiv la mineriade; nici printre susţinătorii Proclamaţiei de la Timişoara; nici printre cei care n-au girat niciodată prin votul lor pe urmaşii la putere ai comuniştilor, indiferent cum şi-au camuflat ei lozincard-partinic intenţiile; în fine, spre a nu lungi prea mult nota argumentativ-explicativă de faţă, mai adaug că, dacă nu mi-ar fi păsat, nu m-aș fi numărat printre participanţii activi la adunarea semnăturilor pro familie în vederea referendumului boicotat şi dispreţuit de actuala putere.
** A se vedea infra (adică pe pagina mea de facebook) „O scrisoare deschisă“, preluată și în revista „Credința ortodoxă” Anul XXIV, nr. 8 (282), august 2020, p. 14.

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.