Ce mai este și cum se exprimă în Europa identitatea românească azi!

Ce mai este și cum se exprimă în Europa identitatea românească azi!

Avem o limbă armonioasă, veche de milenii și o literatură română acumulată mereu, de pe la 1500 încoace. Suntem între primele 20 de limbi (dintre cele circa 6.000 – 7.000) ale lumii, după un scor care ține seama de numărul de vorbitori, de vechimea și bogăția literaturii, de stadiul limbii literare etc., ne asigura o somitate a Romaniei de azi, acad. Ioan Aurel Pop.

” Dar, din perspectiva Europei Occidentale, avem... încă o identitate precară și suntem mai cunoscuți prin Dracula, Ceaușescu, copiii străzii, romi etc., decât prin Eminescu, Brâncuși, Enescu, Eliade,Cioran, prin frumusetea Plaiului care l-au fermecat pe Printul Charles,prin dansuri magnifice, monumente unice etc. Cu alte cuvinte,azi identitatea noastră – în acord cu exigențele cele mai înalte – este proiectată rău. Dar încă existăm ca națiune și asta este bine. Suntem membri ai unor alianțe selecte, euro-atlantice, adică, după standardele omenești de cea mai înaltă clasă, suntem între primele 40-50 de state ale lumii, iar lumea are peste 200 de state înregistrate la ONU.
Din păcate, astăzi, tocmai valorile de performanță care au făcut lumea de succes occidentală sunt puse sub semnul întrebării, iar noi nu am fost încă în stare să ajungem la apogeul lor (care fusese atins de occidentali acum câteva decenii bune), în secolul trecut. Cu alte cuvinte, ne străduim să atingem niște standarde, niște etaloane care nu mai dau acum măsura valorii indubitabile. De ceea, cred că ar fi nevoie să ne „reinventăm” din mers, adică să ne adaptăm noilor exigențe ale unei lumi aflată în plină mobilitate. Din păcate, nu știm nici noi și nici alții, mai experimentați, care ar fi aceste etaloane ideale.

Din fericire, Românii nu sunt, prin natura lor, un popor înapoiat sau inferior, cum încearcă unii să acrediteze, direct sau indirect. De altminteri, nu există pe lumea asta popoare superioare și inferioare și nici culturi clasificate în funcție de această dihotomie. Decalajul de evoluție și apoi cel de percepție al identității românești nu provin – cum se crede îndeobște – din timpurile recente. Decalajul acesta este, din păcate, istoric, adică vine de departe. Românii și-au făurit identitatea lor medievală din două izvoare mari, al Occidentului și al Orientului european. Prin originea romană, prin numele lor venit de la Roma, prin limba neolatină (înrudită cu italiana, spaniola, franceza, portugheza etc.), prin forma de creștinare timpurie, românii sunt occidentali, în vreme ce prin biserica lor bizantină, prin limba slavonă a cultului, a cancelariilor și a culturii medievale, prin alfabetul chirilic, folosit până în secolul al XIX-lea și chiar (la răsărit de Prut) al XX-lea, prin influența balcanică, sunt răsăriteni…

A doua componentă a fost în Evul Mediu mai puternică, pentru că lumea bizantină părea să fie una de succes. A fost o vreme când Occidentul barbarizat privea spre Constantinopol cu cea mai mare admirație. După 1453 (căderea Bizanțului sub otomani), criza lumii răsăritene s-a accentuat, iar după Renaștere și Reformă s-a văzut clar că civilizația de succes este cea concurențial-individualistă, cea bazată pe competiție și pe capital, cea generată de lumea catolică și protestantă. Lumea noastră bizantină – oprită din evoluția sa firească de intrarea creștinilor răsăriteni sub dominația directă ori indirectă a Islamului – și-a trăit, astfel, amurgul său tocmai când Occidentul înflorea. Iar noi, românii, ne-am trezit brusc – cu toată moștenirea occidentală pe care o aveam – de partea proastă a baricadei, de partea perdantă, de partea care nu a mai reușit să fie un model de succes. Când ne-am dat seama, prin secolul al XVIII-lea, era foarte târziu. Rusia – adică… „a treia Romă” – era să ne înghită cu totul, tocmai când scăpam de presiunea otomană.

Atunci abia am început în mod conștient și organizat procesul de sincronizare cu civilizația și cultura din Occident. După iluminism, au urmat curentul integrator de la „Junimea”, avântul din epoca interbelică, reculul de sub comunism, trezirea din 19189, includerea noastră în alianțele euro-atlantice etc. Toți aceștia au fost pași spre participarea noastră la marșul elitei acestei lumi. Pentru că, oricum am lua-o, toate țările care au realizat mari progrese (de la Japonia la China și de la Africa de Sud la Australia) sunt cele care au aplicat, în forme variate, modelul occidental. Prin urmare, clivajele și dezechilibrele românești vin din istorie și din prezent. Încă Maiorescu sesizase formele noastre fără fond, adică moștenirea unor tipare neadecvate modernității și înființarea, în paralel, înainte de adaptarea acestor realități vechi, a unor instituții occidentale suspendate, fără bază. Această desincronizare se vede și din resursele pe care le are țara și modul de valorificare a acestor resurse. De asemenea, un mare dezechilibru a fost provocat de regimul comunist care – total nepotrivit spiritului nostru – a creat un recul de câteva decenii al României față de alte țări. Vă dau un exemplu la îndemână: între cele două războaie mondiale, conform unor indicatori parțiali și relativi, România se afla înaintea Greciei ca nivel de dezvoltare; abia acum, după aproape un secol, ne minunăm că tindem să ajungem sau să depășim Grecia (evident, după criza de structură prin care această țară a trecut și mai trece încă!).

Noi avem prostul obicei de a ne lamenta, fără să luăm măsuri clare de îndreptare a răului. Și mai facem ceva insolit, ceva ce alte popoare nu fac: ne autoflagelăm permanent, ne criticăm pe noi înșine cu înverșunare, ne pârâm la „Înalte Porți” și ne auto-ponegrim în maniere în care nici cei mai aprigi inamici ai noștri nu reușesc s-o facă. Iar acum, în epoca de libertate cucerită cu greu, ne purtăm ca și cum am fi beți de libertate. Vă rog să vă uitați pe bloguri, la discuțiile on line din finalul unor articole de presă, interviuri etc.: sub masca anonimatului se varsă numai venin, se emit „maxime” penibile, se folosesc imprecații și înjurături, se terfelesc oamenii prin cuvinte triviale, se cataloghează persoane și personalități în deplină necunoștință de cauză, sunt acuzați în bloc cei care au trăit sub regimul comunist, se confundă dragostea de țară și de români cu național-comunismul, se preiau fără discernământ informații false etc.Eu nu cunosc popoare care să-și spele rufele murdare în public în felul în care o facem noi, cu pasiune, cu nesaț, cu obidă, toate acestea demne de cauze mai bune! De asemenea, nu înțeleg de ce mai toate mijloacele de difuzare în masă îi demonizează pe români, le exhibă cu poftă defectele, corupția endemică, colaborarea cu securitatea, lașitățile, neputințele, orgoliile, ura față de străini, lipsa de ospitalitate, micimile sufletești etc.

Treaba asta era de înțeles prin anii ’90 ai secolului trecut, pe când H. R. Patapievici și L. Boia își vindeau cu atâta succes cărțile lor de la Humanitas și nu numai de acolo! Românii erau atunci sătui de „geniul Carpaților”, de istoria noastră imaculată, de „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, de minciună și prefăcătorie. Am trecut atunci dintr-o extremă în alta! Dar azi, după peste un sfert de secol de relativă libertate, ce ne mai mână la autoflagelare, la autodesființare, la un cinism deșănțat și gol? Ca să vă răspund pe scurt la întrebare, cred că cel mai mare dezechilibru din lumea noastră politică este discordanța dintre instituțiile statului și încrederea românilor în aceste instituții. Așa de mare este această nepotrivire, încâtromânii serioși, merituoși și buni profesioniști nici nu vor să mai audă de partide politice, de candidaturi la parlament, de participare la guvern! Acesta este un fapt grav – nesesizat de către guvernanți – care, neremediat,si cume exprima punând în pericol chiar democrația, pentru care ne-am luptat atât!

COMENTARII

  1. Oare de ce oameni de calitatea morala si profesionala
    precum acualului Presedinte al Academiei
    nu candideaza la Presedintia Romaniei
    Va dati seama de diferenta fata de un neispravit ca Basescu
    sau un natantoc ca Jphannnis?