Cele trei Principate Romane au incercat sa realizeze Marea Unire cu mult...

Cele trei Principate Romane au incercat sa realizeze Marea Unire cu mult inainte de 1918! (II)

Subiect fabulos, dar din motive necunoscute insuficient cercetat de istoricii români din prezent, fenomenul unirii voievodatelor a fost unul prezent în conştiinţa naţională a tuturor valahilor, cu mult timp înainte de reuşita lui Mihai Viteazul.
Astfel, devin deosebit de interesante tendinţele unor urmaşi de-ai lui Ştefan cel Mare, precum voievozii Bogdan cel Orb (1504-1517), Ştefan Rareş (1551-1552), Ştefan Lăcustă (1538-1540) şi Alexandru Cornea (1541), care, în ciuda scurtelor lor domnii, s-au luptat nu doar să păstreze graniţele Moldovei, ci şi să-şi extindă autoritatea în spaţiul istoric si etnic românesc, profitând politic de completa prăbuşire a regatului Ungar asupritor de după bătălia de la Mohaci.

Toţi principii şi voievozii români au preferat ca în anul 1526 să aibă o neutralitate binevoitoare faţă de sultanul Soliman Magnificul, asistând la dispariţia de pe scena istoriei a vecinului catolic care ocupa abuziv Transilvania de secole. Pentru ei, coroana maghiară reprezenta o ameninţare mult mai gravă decât cea otomană (mai ales dacă ţinem cont de statulul favorizat, de Case ale Păcii – Dar-al ahd, de care se bucurau Valahia şi Moldova – si chiar romanii transilvaneni – în faţa turcilor.

 Un alt susţinător al unirii tuturor românilor,acceptat de Istambul , a fost voievodul moldovean Petru Rareş care la un moment dat reuşise să se facă domn peste 210 localităţi din Transilvania. 
Cronicile maghiare spun mult despre acest voievod: 
La trecerea trupelor lui Rareş în anul 1529, toţi atârnă de el şi nimeni nu poate mişca altfel, iar acei valahi din cauza limbii comune cu uşurinţă s-au unit cu el făcând o uniune”. Mulţi observatori contemporani lui Petru Rareş, precum Paulo Giovio notează că „moldoveanul cerea ţara pentru el” şi cerea comunităţilor săseşti să „nu stîrnească mânia noastră, şi să respecte drepturile oamenilor noştri, că ce alt domn puteţi avea?”
 De fapt, Petru Rareş a fost foarte aproape de a reuşi unirea tuturor românilor, pe calea militară în prima sa domnie, şi pe cea diplomatică în cea de-a doua. Căci în anul 1542, fruntaşii românilor transilvăneni au acceptat propunerile de apropiere făcute în numele lui Rareş şi al voievodului muntean Radu Paisie (1535-1545), aceştia declarând:”În mod  deschis şi prin voinţa tuturor, voim să facem Dietă şi să facem comerţ cu aceste regate”, măsură care ar fi dus la desfinţarea vămilor controlate de coroana maghiară”.

 Desi Petru Rareş a murit fără ca acest deziderat să fi fost înfăptuitideea sa a fost preluată de cei doi fii ai săi, Iliaş Rareş (1546-1551) şi Ştefan Rareş. Conform generalului Castaldo, care intrase cu trupe Transilvania,aceşti doi succesori ai lui Rareş cel batran reprezentau, alături de voievodul muntean Mircea Ciobanul, pericole serioase pentrupolitica Habsburgilor „obligati” ai sprijini pe unguri, în marele Areal etnic  voievodatelor româneşti.
Aceştia au fost de fapt
 iniţiatorii răscoalei antiimperiu  a românilor ardeleni din anul 1552Dupa decăderea militară a Moldovei în urma războiului de uzura cu turcii din anii 1572-1574 au  urmat jefuirea în valuri dupa turci si de către  tătari… Împlinirea primei unirii avea să revină ca sarcină Ţării Româneşti prin personalitatea providenţială a lui Mihai ,fiulul lui Pătraşcu Vodă.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeană de atunci se caracteriza prin reluarea confruntărilor habsburgo-otomane, atât unii, cât şi ceilaţi urmăreau deţinerea supremaţiei în regiunile central- estice europene (în speţă, teriotoriul fostului regat ungar) şi sud-est ul european, adică Valahia şi Moldova.
Din aceste motive politico-strategice, prezenţa şi importanţa Ţărilor Române nu putea scăpa atenţiei forţelor beligerante. Aflăm aşadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, că cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de războinici valoroşi (un număr considerabil pentru acele vremi), precum şi că prin cucerirea lor de către Habsburgi s-ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu necesarul de hrana si alimente,plus nutreţuri pentru cai…

Ținuturile noastre erau nimic altceva decât miză importantă şi câmpuri de bătălie pentru puternicii Europei şi ai Asiei.

Singura soluţie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la luptă armată pentru evitarea dispariţiei statale, pericol impus aproape în egală măsură de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, şi mai nou, Regatul polon...
Amintim că doar între anii 1580-1590, 
când era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei şi Munteniei, s-au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni… La această sumă colosală se adăugau obligaţiile pentru Înalta Poartă, concertizate sub forma plătirii haraciului.
În faţa acestor crude realităţi, Mihai Viteazul mai avea o singura sansas-a angajat într-un adevărat razboi de eliberare si unificare a intregului Neam Romanesc, confruntare de  lungă durată cu otomanii si apoi cu habsburgii si slugile unguresti!.
Singur în faţa unuia dintre celui mai puternic imperiu din vremurile sale, Mihai Viteazul s-a văzut nevoit – precum Mircea, Vlad şi Ştefan – să ceară ajutor material şi militar Apusului.

Oastea lui Mihai Viteazul, pictură de Georghe Tăttărăscu    Oastea lui Mihai Viteazul, picutră de Georghe Tăttărăscu

Pentru ca, la fel ca iluştrii săi înaintaşi, Viteazul să se vadă în cele din urmă păcățit, trădat, furat şi lăsat singur în faţa tăvălugului otoman de către aceeaşi Europă Apuseană protestant-catolică. Europă care nu dorea de fapt protejarea romanilor ortodocşi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor româneşti într-o zonă tampon de care să se lovească mereu otomanii distrugând-o treptat.
Astfel, Europa Apuseană scăpa de o populaţie incomodă, care refuzase si rezistase secole întregi de tentative nereuşite de catolicizare (mai ales românii transilvăneni), concomitent cu slăbirea aparatului de luptă otoman care nu de puţine ori fusese înfrânt de naţia nesupusă şi dârză a valahilor.
Cu toate că la Praga şi Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agenţilor imperialo-papali Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au susţinut decât în primă instanţă noţiunea unui stat unitar românesc, condus de un lider român.
După numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor în zonă, căci aceştia au anticipat că odată stabilizat statul român, un conducător puternic şi experimentat în lupte precum Mihai Viteazul nu le-ar mai fi permis amestecul în treburile interne ale voevodatelorplus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogăţiilor Transilvaniei, odată cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituită cu de la sine putere în clasă opresoare de secole a etnicilor români

 Este deci limpede  că Habsburgii care dominau pe atunci  mare parte din Europa continentală, iar prin Spania controlau Lumea Nouă, coastele Africii şi Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil  şi independent la graniţele lor.
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adică Dacul cel Rău în lb. latină, de cronicile maghiare ale vremii (încă o dovadă istorică atât asupra faptului că în Evul Mediu românii erau percepuţi de vecinii lor drept urmaşi direcţi ai dacilor, cât şi asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului) a fost ucis în mod laş şi absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva intersele austro-germano-polone în Ţările Române.

COMENTARII