Cum s-a născut Ungaria, în granițele ei firești !
În anul 1919, desi istovită de un război pustiitor, România a trebuit să ia din nou armele în mâini, pentru a se apăra – şi pentru a apăra încă o dată Europa – de pericolul bolşevic, care venea, de data asta, dinspre Ungaria. Armata lui Bela Kun, organizată,sprijinita direct şi coordonată de la Moscova, a cucerit Ungaria prin lovitură de stat, după care a atacat concomitent România şi Cehoslovacia (proaspăt creată ca stat multinaţional)
Si chiar a reuşit să o ocupe pe aceasta din urmă. Cu o armată greu incercata de primul război mondial şi dotată necorespunzator, România regală, condusă deloialitatea de patriot a regelui Ferdinand, ripostează ferm, îi alungă pe unguri dincolo de Tisa, după care, în marş forţat, cucereşte Ungaria şi repune în drepturi guvernul alungat de comunistii lui Bela Kun.
La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori din Craioiva, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară.
Dar Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919,
ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.
Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis invingatorilor să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. Au făcut-o în schimb, într-un mod original, doi subofiteri olteni: sergentul Iordan și caporalul Bivolaru.
Aceștia au cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită.o umilintza infinit mai simbolica!
A fost o exemplară lecţie de istorie şi un avertisment de care Ungaria si maghiarii din afara şi din interiorul României ar trebui să ţină seama…
Momentul emblematic al acestui război de eliberare a Ungariei de comunism , rămâne si ridicarea opincii românești pe Parlamentul ungar. Momentul avea să-l relateze, cu emoție și culoare, Generalul Marcel Olteanu, în cartea sa, „Huzarul negru”, apărută în 1926.
La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori din Craioiva, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară.
Dar Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919,
ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.
Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis invingatorilor să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. Au făcut-o în schimb, într-un mod original, doi subofiteri olteni: sergentul Iordan și caporalul Bivolaru.
Aceștia au cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită.o umilintza infinit mai simbolica!
A fost o exemplară lecţie de istorie şi un avertisment de care Ungaria si maghiarii din afara şi din interiorul României ar trebui să ţină seama…
Momentul emblematic al acestui război de eliberare a Ungariei de comunism , rămâne si ridicarea opincii românești pe Parlamentul ungar. Momentul avea să-l relateze, cu emoție și culoare, Generalul Marcel Olteanu, în cartea sa, „Huzarul negru”, apărută în 1926.
Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta si…
UNGARIA, IN GRANITELE EI FIRESTI !
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)
„… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton roman de vînători de munte. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat,mai „uscat” şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut…De ce nu tricolorul romanesc? Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut. Chemînd pe caporalul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca „răsuflată” a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept…căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.
Şi aşa a fîlfîit, dar…invins , multă vreme pe cerul Budapestei steagul maghiar cu invingatoarea opincă românească deasupra lui…
„Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” – îmi zise tovarăşul meu de preumblare prin oras, domnul baron Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptat de tragica pentru maghiari, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători.
Toti priveau cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi: catastrofala prăbuşire a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui cuceritor ingaduitor pe care ţinusera genunchiul de fier atîta amar de vreme! Si pe care întotdeauna l-a considerat sluga , nevrednic de lumina libertatii dar de care o viaţă-ntreagă s-a temut”…
-“Cine oare să fi ilustrat atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti baronul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea lacrimata spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era si milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… Acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea din oras şi tot în cer se uită , ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un caporal care, fără să mă bage în seamă, gustau cu satisfactie roadele isprăvii lor, o ilustraţie magistrală a unui moment istoric!
Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi umiliti, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor asprite de viforul vremilor de razboi , se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau ca nişte inspiraţi, dar şi nişte…draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în ochii aceştor doi …”valahi zdrenţăroşi”,dar sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o „zdreanţă”…
De-aş fi fost doar singur cu ei! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului baron Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede de lacrimile umilintei, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mai mir că sînteţi aci!
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului baron Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i -a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că-l iau parinteste de nas pe căprarul Bivolaru,pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era vanjos de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor, abia mijea o mustaţă roşcovană -,ce mai, un vulpoi de Mehedinţi! Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari .Nu ma laud dar port rabojul isprăvilor regimentului nostru… crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei şi acum îţi pare bine că vom face România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru’ Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui erou în toate minţile, acestui prototip al oastei noastre glorioase de la 1917, el, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, înţelegea totuşi numai una: „faima şi duhul românesc peste România-Mare, România spirituală, România fără hotarele fostilor stapani!”.
UNGARIA, IN GRANITELE EI FIRESTI !
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)
„… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton roman de vînători de munte. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat,mai „uscat” şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut…De ce nu tricolorul romanesc? Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut. Chemînd pe caporalul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca „răsuflată” a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept…căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.
Şi aşa a fîlfîit, dar…invins , multă vreme pe cerul Budapestei steagul maghiar cu invingatoarea opincă românească deasupra lui…
„Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” – îmi zise tovarăşul meu de preumblare prin oras, domnul baron Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptat de tragica pentru maghiari, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători.
Toti priveau cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi: catastrofala prăbuşire a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui cuceritor ingaduitor pe care ţinusera genunchiul de fier atîta amar de vreme! Si pe care întotdeauna l-a considerat sluga , nevrednic de lumina libertatii dar de care o viaţă-ntreagă s-a temut”…
-“Cine oare să fi ilustrat atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti baronul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea lacrimata spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era si milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… Acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea din oras şi tot în cer se uită , ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un caporal care, fără să mă bage în seamă, gustau cu satisfactie roadele isprăvii lor, o ilustraţie magistrală a unui moment istoric!
Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi umiliti, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor asprite de viforul vremilor de razboi , se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau ca nişte inspiraţi, dar şi nişte…draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în ochii aceştor doi …”valahi zdrenţăroşi”,dar sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o „zdreanţă”…
De-aş fi fost doar singur cu ei! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului baron Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede de lacrimile umilintei, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mai mir că sînteţi aci!
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului baron Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i -a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că-l iau parinteste de nas pe căprarul Bivolaru,pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era vanjos de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor, abia mijea o mustaţă roşcovană -,ce mai, un vulpoi de Mehedinţi! Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari .Nu ma laud dar port rabojul isprăvilor regimentului nostru… crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei şi acum îţi pare bine că vom face România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru’ Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui erou în toate minţile, acestui prototip al oastei noastre glorioase de la 1917, el, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, înţelegea totuşi numai una: „faima şi duhul românesc peste România-Mare, România spirituală, România fără hotarele fostilor stapani!”.
General Marcel Olteanu (1872-1943)
