Cutremurător, sau „înfrânți si uitati” …Genocid ascuns timp de 50 de ani:...

Cutremurător, sau „înfrânți si uitati” …Genocid ascuns timp de 50 de ani: Masacrul prizonierilor români de la Bălţi!

Scriitorul israelian Boas Evron susţine: „Conştiinta Holocaustului este în realitate o îndoctrinare propagandistică oficială, o maşinărie agitatorică producătoare de lozinci şi o viziune falsă asupra lumii, al cărui ţel nu e nicidecum înţelegerea trecutului, ci manipularea prezentului”


Genocid ascuns timp de 50 de ani: Masacrul prizonierilor români de la Bălţi.
Un document cutremurător, o succintă relatare a masacrului comis de către militarii N.K.V.D. în anul 1944, la marginea oraşului Bălţi din Basarabia. Textul scris în anul 1994 este la fel de actual şi astăzi. Călugării români de la Sf. Munte Athos au primit, prin căi ocolite, o scrisoare zguduitoare din partea Ierodiaconului Ieronim Şchiopu de la Bălţi, Basarabia, care relata masacrul comis, acel îngrozitor masacru despre care s-a scris prea puţin şi prea târziu. Putem lua exemplu de la evrei, trebuie să-l facem cunoscut întregii planete. Victimele de la Bălţi sunt morţii noştri, sunt cei ce au apărat Ţara şi Neamul. Prizonieri fiind, au fost ucişi mişeleşte pentru singura vină de a fi fost militari români care şi-au făcut datoria. La fel şi prizonierii militari germani, unguri, polonezi, cehi… După cum se poate constata, nici Rusia, nici Occidentul nu ne recunosc dreptul de a ne cinsti morţii! Încă o dată istoria o scriu cei puternici – „învingătorii”.

În jurul Regelui Mihai se vântura o faună pestriţă, o şleahtă de oportunişti care şi-au adus contribuţia funestă la marea trădare naţională de la 23 august 1944. „La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, trimis de rege pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnăraş-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în «Poarta Iaşiului», iar la sfârşitul lunii iulie 1944, Bodnăraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevăzută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.”[1]

Arestarea Mareşalului Ion Antonescu de către Regele Mihai, cu sprijinul nemijlocit al camarilei sale, apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamaţiei către ţară”[2], a însemnat, în fapt, o capitulare necondiţionată. Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze inamicului, iar acesta, avertizat din timp prin Bodnăraş, a dat prilejul nesperat Armatei Roşii să înceapă distrugerea Armatei Române şi ocuparea întregului teritoriu al ţării. În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situaţia de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât şi pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 de militari români, lipsiţi prin ordin regal de dreptul de a se apăra, au fost luaţi prizonieri de către sovietici. Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii şi, regretabil, ascunse şi astăzi.

1944 – Masacrul prizonierilor de la Bălţi
„În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au invadat Basarabia, Armata Roşie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În oraşul Bălţi au fost concentraţi cca. 50.000 de militari care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite. Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi şi polonezi.
În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaştini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul înconjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr. Din acel lagăr unii mai curajoşi au evadat, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au mai fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din oraşul Bălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, dar ştrangulat şi ameninţat de către cei care urăsc tot ce este românesc. Din declaraţiile celor evadaţi s-au stabilit crimele KGB săvârşite la Bălţi.

Toţi cei 50.000 de prizonieri au fost împuşcaţi în ceafă de militarii KGB-ului (corect N.K.V.D.-ului – n.r.) şi aruncaţi în şanţurile mocirloase pe care tot ei le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor KGB-işti (corect N.K.V.D.-işti – n.r.), întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinaţi). Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaştini, în anii 1991-1992, iar rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulţimii scheletelor şi osemintelor răspândite în acele mocirle. Inimile îndurerate ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul „Curierul de Nord”, i-au împins să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat în felul acesta un deluşor mai înalt, o moviliţă în trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă. Troiţa de lemn sculptat a fost darul credincioşilor din raionul Răşcani, din apropierea Bălţilor. Pe data de 7 mai 1992, s-a sfinţit această troiţă de către Preasfinţitul Petre de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii de credincioşi români şi autorităţi orăşeneşti. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn, întocmit de Ierodiaconul Nicodim Şchiopu, s-a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o „Biserică sau Mănăstirea oaselor”, pentru ca zi şi noapte, prea cuvioşii monahi şi prea cucernicii preoţi să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovaţi, ucişi mişeleşte cu gloanţe trase în ceafă, de către militarii sovietici.

Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit ca paroh al viitorei „Biserici a oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălţi. După aceea, lucrurile au luat o întorsătură tragică: Presfinţitul Petru a fost atacat cu arme şi bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, adepţi ai Arhiepiscopului Vladimir Cântăreanu, care ţine de Patriarhia de Moscova. Atacurile au fost extinse şi la cele două mânăstiri din Eparhia de Bălţi şi mai continuă şi astăzi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu. Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecţi inimoşi, din cauza lipsei de fonduri, din cauza sărăciei în care se zbate Biserica Românească din Basarabia, sub persecuţia moscovită.

Oare de ce nu se vorbeşte nimic despre acest genocid împotriva poporului român? De ce nu se stabileşte adevărul în privinţa masacrelor făcute împotriva neamului nostru? Aceste crime monstruoase trecut însă sub tăcere, nu sunt oare tot un Holocaust? Aici se încheie cutremurătoarea scrisoare a cucerniciei sale, Ierodiaconul Nicodim Şchiopu. (Nicolae D. Rusu)

Nota redacţiei: Textul de mai sus a fot reprodus respectând ad-literam texul tipărit în ziarul „Curierul de Nord” (foto)<Mail Attachment.jpeg>

Există unele analogii ale evenimentelor şi, în mod firesc, apar întrebări. După Al Doilea Război Mondial, evreii au intreprins o campanie îndreptăţită, dar foarte agresivă pentru mondializarea, sacralizarea şi „valorificarea” holocaustului, ceea ce l-a determinat pe Norman Finkelstein să declare:„Campania care se desfăşoară sub ochii noştri, având ca scop extorcarea de bani a statelor pentru „victime” ale holocaustului lipsite de posibilităţi”, instrumentată de industria holocaustului, a adus statura morală a martiriului lor la nivelul unui cazinou din Monte Carlo”.[3] Scriitorul israelian Boas Evron susţine: „Conştiinta Holocaustului este în realitate o îndoctrinare propagandistică oficială, o maşinărie agitatorică producătoare de lozinci şi o viziune falsă asupra lumii, al cărui ţel nu e nicidecum înţelegerea trecutului, ci manipularea prezentului”.[4]

Supremul furnizor al mistificării cunoscute sub numele „sacralizarea holocaustului”, este Elie Wiesel – împostor dovedit. Pentru Wiesel, susţine istoricul american Peter Novick, „Holocaustul este efectiv o «religie a misterului»: duce în întuneric, neagă toate răspunsurile, se situează în afară, dacă nu dincolo de istorie, sfidează atât cunoaşterea cât şi descrierea, nu poate fi explicat, nici vizualizat, nu poate fi înţeles sau transmis în veci, marchează o destrucţie a istoriei şi o mutaţie la scara cosmică.”… 

Numai preotul-supraviețuitor e calificat să-i oficieze misterul. Orice supravietuitor are mai mult de spus decât toţi istoricii la un loc despre ce s-a întâmplat. Şi totuşi, misterul Holocaustului este noncomunicabil. Nici măcar nu putem discuta despre el. […] A existat un singur Holocaust. A compara Holocaustul cu suferinţele altor popoare constituie «o trădare totală a istoriei evreieşti». A desacraliza sau a demistifica Holocaustul este o formă subtilă de antisemitism.”[5]

Trăim într-o epocă în care credinţa în Dumnezeu este ridiculizată de mulţi pentru că „nu poate fi explicată raţional”, dar după concepţia unora asemenea lui Wiesel, holocaustul este superior credinţei în Dumnezeu, în acest caz „misterul” fiind permis. Clamarea unicităţii holocaustului este ruptă de pretenţia că, holocaustul nu poate fi înţeles raţional. Dacă holocaustul nu are precedent în istorie, ar trebui – după unele afirmaţii – să stea deasupra acesteia. În concluzie, conform aceloraşi principii absurde, nu poate fi înţeles prin intermediul istoriei: „este unic pentru ca e inexplicabil şi este inexplicabil pentru ca e unic”.

„Pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă”?

Contrar spuselor nestimatului neprieten al românilor, Elie Wiesel, propaganda exacerbată care nu permite compararea suferinţelor evreilor cu suferinţele altor popoare poate fi numită terorism intelectual. Spre diferenţă de cei ca Elie Wiesel, care urăsc oricare altă naţie decât a lor, îmi respect şi iubesc poporul din care fac parte, dar nimic nu mă împiedică să le respect pe toate celelalte, deopotrivă. Din punct de vedere existenţial, toţi suntem egali în faţa Creatorului Suprem şi povestea cu „poporul ales” n-are decât să o creadă cine vrea. Eu, unul, nu ştiu cine l-a „ales”, când şi pentru ce. Cu ce sunt mai buni sau mai răi evreii ucişi decât românii lipsiţi de apărare, decât nemţii, ruşii, polonezii sau alte naţii? Cu ce sunt mai presus morţii evrei decât polonezii asasinaţi la Katyn sau decât prizonierii români, nemţi şi unguri masacraţi la Bălţi? „Pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă”?

Astăzi, după 68 de ani de la comitere, privit din alt unghi, cazul masacrului de la Bălţi poate fi analizat şi altfel. În România, instituţia Bisericii este respectată şi de stat şi de popor, chiar dacă printre înalţii demnitari ai Parlamentului European se află persoane care nu o agreează, precum însuşi Preşedintele acestei instituţii, care i-a numit pe slujitorii bisericii noastre „corbi negri”. În România ultimilor douăzeci de ani au fost înălţate sute de lăcaşuri monahale sau bisericeşti. Oare Înalţii prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) nu pot sau nu vor să-i susţină pe fraţii lor din România de pe malul stâng al Prutului? Dacă greşesc, rog să fiu corectat, dar nu am auzit de vreun protest al B.O.R. în legătură cu batjocorirea Episcopului de Bălţi, aflat în subordinea B.O.R.. Cum ajută BOR credincioşii români de pe Valea Timocului, din nordul Bucovinei (Ucraina) sau Herţa, din Bulgaria sau Ungaria?

————————————————————————–

[2] Proclamația către țară a regelui Mihai I difuzată la radio în seara zilei de 23 august 1944

[3] Norman G. Finkelstein „Industria Holocaustului”, New York City, 2000

[4] Ibidem

[5] Elie Wiesel

Autor: Ion Măldărescu

sursa : art-emis.ro

COMENTARII