De la orfelinat la o licenţă de nota 10
Rafaelo Varga este un tânăr abandonat de părinţi ce a ajuns acum reporter la o televiziune naţională din Bucureşti şi care şi-a luat licenţa cu nota 10.
El a crescut prin orfelinatele din România şi pe lângă toate suferintele prin care a trecut în instituţiile statului, el a povestis că adesea a fost şi descurajat să înveţe şi să încerce să-şi construiască o carieră. A dovedit că are un caracter atât de puternic încât poate lupta împotriva omenirii întregi şi să iasă, la final, învingător. Rafaelo a avut parte de empatia uneia din angajatele DGASPC Satu Mare, care l-a îndrăgit şi l-a tratat ca pe propriul copil.
Când a plecat de la Satu Mare, a întâlnit-o pe Azota Popescu, preşedintele Asociaţiei Catharsis Braşov, care a însemnat o alta şansă pe care adolescentul de atunci nu a ratat-o. Acum, tânărul care a obţinut nota 10 la licenţă poate avea cariera la care a visat de mic şi îşi poate pune întreaga pricepere în slujba copiilor aflaţi în grija statului. Părăsit de mamă la maernitate, adus ,,acasă” de poliţie, părăsit a doua oară la o ,,şură sau la o groapă de gunoi… nu ştiu exact.” cum povesteşte sursa citată. Găsit de poliţi este dat în grija celor de la Protecţia Copilului care l-au ,,băgat într-o casă de copii, până la vârsta de 3-4 ani. Apoi am tot umblat prin centrele de copii din Satu Mare. La 4 ani am intrat într-un centru privat care acum nu mai este, e pe cale să fie desfiinţat. Acolo am stat până la 12 ani. De la 12 ani am fost transferat, din nou. Copiii se schimbă, o dată la câţiva ani. Mai ales acolo, unde era un centru privat – nu aveau obligaţia să ne ţină”.
În câteva cuvinte, Rafaelo, a
povestit cum a reuşit în viaţă. „Nu îmi
amintesc să fi vorbit cândva despre mai puţin cunoscuta situaţie din casele de
copii. Pentru a nu fi interpretat greşit, da, recunosc, în orfelinate acum e
bine, condiţiile sunt incomparabile cu cele din anii 1997-2015, când eu eram
instituţionalizat. Ce nu am înţeles, şi încă mă întreb, cu speranţa să nu mai
fie aşa, e de ce o mare parte din oamenii angajaţi să ne susţină moral, să ne
îngrijească ne descurajau? De exemplu, când eram în clasa a 7-a mi se spunea
întotdeauna că nu voi lua capacitatea şi că am să rămân în sat, că voi ajunge
în cel mai fericit caz un ciurdar, că mai mult decât a avea grijă de vacile din
sat nu voi putea face. Asta m-a ambiţionat, însă m-a îngrozit pe întreg anul
şcolar. Dar, astfel, am reuşit să iau examenul de capacitate. În tot răul, iată
şi un bine. Nu cu notă mare, dar suficient cât să scap din localitatea unde se
află orfelinatul. În clasa a 11-a, asistenţii sociali (de la Satu Mare)
făcuseră pariu că voi pică examenul de bacalaureat şi că am să ajung un ratat.
Au încercat chiar să convingă familia de plasament să nu mă ia în casa lor,
motivând că studiile arată că noi, cei din orfelinat, suntem cei care atunci
când vom creşte o sa le facem doar rău. Însă asta, din nou, m-a ambiţionat să
merg zilnic la ore şi la meditaţii, pe care profesorii din liceu mi le-au
oferit, pentru a recupera lipsurile din anii în care nu s-a ocupat nimeni de
şcolarizarea mea. Am luat bacul cu o notă bună. Totodată, am vrut să le
demonstrez că eu nu o sa fac rău familiei care m-a scos din locul de unde
simţeam că nu voi ieşi vreodată.
După ce am primit diploma de bac, m-am prezentat la DGASPC Sector 2 şi mi s-a
recomandat să plec din ţară. Ei au considerat
că asta e mai bine pentru mine.
Am fost nevoit să îi «ameninţ» cu presa pentru a primi o adeverinţă care sa îmi
ofere o gratuitate la facultate (prevăzută de lege pentru cei crescuţi în
orfelinat). Până nu am ajuns la directoarea DGASPC de la acea vreme nu am
obţinut adeverinţa.
Pur şi simplu nu au vrut! Acum, situaţia s-a mai schimbat. Nu prea am mai ţinut
legătura cu majoritatea din angajaţii DGASPC atât din Satu Mare, cât şi din
Bucureşti. Am rămas în contact doar cu o parte din foştii colegi şi cu doamnele
care ne protejau de bătăi şi care ne ofereau afecţiune.
Astăzi, am susţinut lucrarea de licenţă. Recunosc că am fost susţinut,
profesorii m-au îndrăgit şi înţeles. Am avut din primul an un job în domeniul
la care doar visam în copilărie, deşi nu a fost uşor să împletesc timpul. Vă
recunosc, să fii reporter nu e tocmai uşor!
Ce vreau sa spun cu această postare? Aş vrea să le amintesc colegilor din
orfelinate că se poate!
Limitele vi le impuneţi doar voi, nimic nu e nerealizabil. Dacă sunteţi
puternici şi dacă veţi sparge «zidurile» cuvintelor de descurajare, veţi reuşi.
Luptaţi, învăţaţi şi cereţi ajutorul atunci când aveţi nevoie! Sunt mulţi care
vor fi acolo să vă sprijine”, a transmis Rafaelo Varga.
Iulian Rinder
