Dezmembrarea unui Imperiu anacronic; Constructia politica judicioasa a unui continent!

Dezmembrarea unui Imperiu anacronic; Constructia politica judicioasa a unui continent!

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, care si-a asumat rolul de de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar,  învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi AustriaRegatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi Cehoslovacia.

Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles la 28 iunie 1919), cu Austria (la Saint Germain en Laye la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly la 27 noiembrie 1919), şi cu Turcia (la Se`vres, semnat la 4 iunie 1920 şi repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatul este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial). Partea a doua (articolele 27-35) defineşte riguros frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sînt actualele frontiere ale Ungariei.

Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria). În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată ,,Clauze politice pentru Europa”, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale. Partea a patra (articolele 79-101), intitulată ,,Interesele Ungariei în afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în Tratat au fost delimitate în anii imediat următori ,aducand in prim plan reconsfinţirea infrîngerii de la Mohacs .Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit, ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei. Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa. Pe de o parte Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia.

În ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o…catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohács şi divizarea teritorilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei alcătuită din etnici ne-maghiari. Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populaţiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren unde majoritatea teritorilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi Regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor.
Rezoluţie reeditată după al Doilea Război Mondial  

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deşi slovacii şi croaţii au urmărit să obţină independenţa aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naţionale, ideal realizat abia după 1990.
Regatul…fara rege al Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuireafie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

COMENTARII

  1. La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin Rascoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii ardelene”, prin Revoluţia de la 1848 şi Miscarea „memorandisă”.

    În data de 1 Decembrie 1918, cînd, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritorilor româneşti din partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate.
    Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române. Ea se remarca însă şi prin rolul important pe care l-au jucat expertii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia). Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.
    Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei . În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Din comisie măi faceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc.
    Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală. ,,Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii”. În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.