E bine să nu uităm – bombardamentele anglo-americane din 4 aprilie 1944...

E bine să nu uităm – bombardamentele anglo-americane din 4 aprilie 1944 și efectul lor psihologic devastator asupra românilor

0 41

Acum 74 ani, în data de 4 aprilie 1944, Bucureștiul era pentru prima oară atacat de aviația anglo-americană. Nu atât numărul de victime a constituit un șoc, cu toate că au murit atunci aproape 3000 persoane, poate că nici pagubele materiale, deși importante și acestea, cât faptul că cetățenii obișnuiți, dar și autoritățile statului au înțeles faptul că asemenea atacuri se pot repeta oricând. Și așa s-a și întâmplat. Bombardarea Bucureștiului și a celorlalte orașe românești nu a încetat decât odată cu capitularea de la 23 august 1944.

Instituirea terorii
Agenția de știri Associated Press transmitea, încă din 1943, că americanii și aliații lor, englezii, au hotărât bombardarea marilor orașe germane și a celor din țările Axei în scop terorist, pentru înfricoșarea populației și torpilarea moralului trupelor de pe front. De altfel, aceasta era considerată, chiar și pe vremea aceea, o crimă de război. Dar, cine se mai ocupă de detalii? Era vorba de primul război de exterminare din istoria umanității. În acel moment, atunci când anglo-americanii de-abia puseseră stăpânire pe Sicilia, s-a considerat că este vorba de ceea ce se numește propaganda războiului, iar informația dată publicității de AP a fost dezmințită, dar, din păcate, aceasta era reală. De altfel, același lucru l-au făcut și germanii, rachetele radio-ghidate lansate din Germania și din teritoriile ocupate provocând distrugeri uriașe Londrei și marilor orașe britanice, engleze în mod special. În ceea ce ne privește strict pe noi, semnalul era clar. Fie o rupeți cu Germania, fie distrugerea totală.

Efectul real al bombelor americane
Se știa că va începe o campanie de bombardamente zise strategice, iar autoritățile antonesciene au ordonat mai multe exerciții cu scopul de a obișnui populația cu necesitatea refugierii în mult mai sigurele adăposturi subterane. Dar, așa cum se întâmplă de multe ori, dacă repeți de prea multe ori un lucru, există posibilitatea ca acest lucru să nu mai fie luat în serios. Ceea ce, din păcate, s-a și întâmplat. Deși alarma anti-aeriană a început să sune cam cu o jumătate de oră înaintea atacului, foarte puțini bucureșteni au găsit de cuviință să fugă în adăposturi sau în locuri mai sigure. Acest lucru explică, dar numai în parte, numărul mare de victime. Pe urmă, orașul era plin de refugiați basarabeni, care fugeau înnebuniți de frică din fața înaintării Armatei Roșii. Primăria îi cazase momentan pe foarte mulți dintre aceștia în trenuri garate pe liniile moarte din zona Triaj, cu toate că se știa foarte bine că, în cazul unui atac aerian, zona Gării de Nord și căile ferate în general vor fi primele atacate. De fapt, Aliații și-au atins scopul. Au băgat groaza în autorități și în cetățenii români, care, până atunci cel puțin, nu făcuseră deloc cunoștință cu ororile războiului. Și mai era ceva. Ideea de a insufla o certitudine. Și anume, aceea că puternicul aliat german nu ne mai poate proteja. Și așa și era.

Propaganda sprijinului soldatului german
M-am gândit și eu adesea dacă nemții pot fi considerați vinovați de suferințele civililor români, dar, sincer să fiu, consider că este greu de afirmat acest lucru. Să fim onești, dacă situația era inversă, noi am fi protejat cu piepturile noastre populația Germaniei? Mai mult decât atât, dacă noi am fi avut formidabila forță aeriană a SUA, oare ne-am fi abținut de la folosirea ei în scopuri lașe și nedemne? Oricât de mult am încerca să ne dezvinovățim, nu prea ne-am purtat nici noi cu mănuși în timpul asediului Odesei. Pentru că până la urmă, despre asta este vorba. Scopul scuză mijloacele. În plus, oricât de mult am fi tentați să ne plângem de milă, ceea ce am trăit noi timp de câteva luni în 1944 nu poate fi sub nicio formă comparat cu sentimentele încercate de civilii nemți începând cu 1943. Teroarea declanșată de aliați, care au folosit inclusiv bombe cu fosfor și au distrus comorile arhitectonice ale Germaniei și nu numai, au încetat abia odată cu capitularea Reichului, în mai 1945.

Situația Germaniei
Deși grea, Germania nu dădea sub nicio formă semne că ar vrea să cedeze, iar noile arme super-inteligente ale lui Hitler băgaseră spaima în Aliați. Aceștia, mai presus de toate, se temeau de posibilitatea, extrem de reală, ca germanii să finalizeze bomba atomică primii și să pună astfel ei capăt războiului. Adevărul este unul singur. Deși superioritatea tehnologică germană a rămas evidentă până în ultimele zile ale războiului, Aliații produceau de patru ori mai multe avioane și de cinci ori mai multe tancuri decât nemții. Sigur că nu se puteau compara cu avioanele Messerschmidt și nici cu tancurile Panzer și Tiger, dar numărul a decis în final. În ceea ce privește strict România, nemții aveau deja un deficit clar de avioane și de piloți. Deși apărarea anti-aeriană funcționa excelent, aceasta singură nu mai putea face față. Era necesar că escadrilele aliate să fie preluate de aviația de vânătoare cu mult mai devreme, dar, repet, nemții nu mai aveau prea multe avioane. Ei nu mai reușeau să-și protejeze propriile obiective civile și militare, de ce ar fi renunțat la ceea ce mai aveau ca să ne apere pe noi? Ceea ce rămâne greu de acceptat din punctul meu de vedere este ura primară cu care am fost tratați de anglo-americani.

Ca să vă faceți o idee cam cum eram priviți de aceștia, vă dau un singur detaliu, poate că mai puțin cunoscut. În ziua execuției lui Ion Antonescu, corespondentul Associated Press a vrut să asiste la execuție, dar nu i s-a permis acest lucru. Acesta a început cu niște proteste, după care a continuat cu niște invective greu de scris pe hârtie. Pe scurt, zicea el, „Carpații sunt plini de avioane americane doborâte și de cruci care marchează mormintele ofițerilor piloți americani. Asta este doar din cauza nenorocitului de Antonescu, care ne-a declarat război și ne-a omorât tineri nevinovați. El și cu sceleratul de Hitler!” Mai este ceva de comentat? De parcă i-am fi trimis noi la moarte pe piloții aliați sau i-am fi pus noi să concureze cu experimentații piloți ai Axei. Evident, nimic despre victimele făcute de aceștia în rândurile civililor români, germani sau italieni.

Ce se întâmplă după
Aliații și-au atins scopul. Începută după Stalingrad, atunci când nemții ne-au acuzat, pe noi și pe unguri, de lașitate și atitudine defetistă, încrederea între cele două Armate a primit o lovitură sub centură după momentul aprilie 1944. De data aceasta, noi suntem cei care i-am acuzat pe nemți pentru consecințele unei campanii militare, care, totuși, începuse atât de bine. Din acel moment, Antonescu și-a dat seama că nu mai poate continua războiul alături de germani și a încercat să trateze cu Aliații. Aceasta este partea îndeobște cunoscută, cu toate că mi-am propus să judec evenimentele din prisma unora care nu știau cum se va încheia totul. Eu am avantajul de a ști cum s-a terminat acea teribilă conflagrație și risc să nu fiu obiectiv. Nu vreau să analizez acum momentul 23 august 1944, dar este clar că toată lumea din România a început să se gândească la acel lucru începând cu fatifidica dată de 4 aprilie 1944.

Pierderi culturale uriașe
În acel bombardament de tristă amintire a murit, printre atâția alții, actorul și regizorul Vasile Vasilache. Acesta, împreună cu Nicolae Stroe, formaseră un cuplu umoristic celebru fiind, într-un fel, considerați un fel de Stan și Bran ai României. Nicolae Stroe, evreu de origine, a supraviețuit bombardamentului, și-a continuat cariera solo, după care a emigrat în Israel, unde a și murit. Dar, nu și-a revenit niciodată după pierderea „marelui său prieten”, după cum îi spunea el amicului Vasilache.
Tot atunci este pierdută definitiv pelicula cinematografică intitulată „Trenul fantomă”, primul thriller românesc, dar și filmul româno-italian „Odesa în flăcări”, în care apare și soprana Maria Cebotari, o Haricleea Darclee pe nedrept uitată în zilele noastre. Din fericire, cândva, în anii 90, la studiourile Cinecitta din Roma a fost descoperită o copie a acestui film de război și care a câștigat Marele Premiu de la Veneția. Despre istoria acestui film, dar și despre destinul marii cântărețe românce basarabence Maria Cebotari, vă voi vorbi în curând într-un material separat.

Idee generală
Începând cu data de 4 aprilie 1944, intrăm într-o nouă eră. Aceea a terorismului de stat. Instituită atunci, aceasta a durat, cu suișuri și coborâșuri, cam până după 1992. Atunci avea să înceapă un alt fel de campanie, dar aceasta nu face subiectul articolului de față. Teroarea și frica au continuat chiar și după semnarea păcii, pentru că ce altceva a fost regimul comunist dacă nu unul de tip terorist? Aliații făcuseră deja Pactul Diavolului cu Stalin, iar înțelegerile dintre cele două sisteme au continuat și după încetarea marii conflagrații mondiale. Și continuă sub diferite forme și în zilele noastre. Dacă este să ne gândim un pic, am scăpat, totuși, mai ieftin decât Budapesta sau decât Berlinul. Pentru că, și aici citez o replică dintr-un film englez celebru, din viață scapă cine poate.

https://www.activenews.ro/

COMENTARII