Faptele DACILOR, în relația lor cu Imperiul Bizantin, relatate de către prințesa Ana Comnena a Constantinopolului
În prima parte a secolului XIX a apărut Curentul Latinist, ce susținea că limba română ar avea origini cu precădere latine. Unii reprezentanți radicali ai acestui curent susțineau, nici mai mult, nici mai puțin, că, după colonizarea Daciei de către Imperiul Roman, dacii ar fi fost copleșiți numeric de către coloniștii aduși din toate părțile împărăției, renunțând la limba străbună, adoptând latina vulgară și fiind, în cele din urmă, asimilați.
Teoria absurdă a dispariției dacilor a fost combătută cu vigoare de către spirite lucide precum Bogdan Petriceicu Hașdeu și Vasile Alecsandri.
Dacii nu doar că nu au dispărut, dar și-au păstrat mai departe străvechea lor limbă, foarte asemănătoare cu latina numai datorită strânsei înrudiri dintre strămoșii noștri și populațiile Peninsulei Italice (urmare a obârșiilor comune, indo-europene). Asemănarea dintre limba română și așa-zisele limbi neolatine provine din originile comune ale tuturor acestor limbi, însă ele s-au desprins din același trunchi lingvistic cu milenii înainte de cuceririle pe care le-a efectuat Imperiul Roman.
Latina vulgară a fost numai o limbă soră cu graiul geto-dacilor, iar dacă franceza sau italiana se aseamănă și astăzi cu româna, asemănările nu-și au originile în procesul de romanizare.
O mare parte din teritoriul locuit de către geto-daci (dacii mari, costoboci, geți, carpi) nu s-a aflat niciodată sub stăpânire romană și totuși pe meleagurile respective (Moldova, Maramureș, o parte din Muntenia) se vorbește aceeași limbă română precum în Oltenia sau în Banat.
Strămoșii noștri au fost numiți daci în Antichitate, dar și în Evul mediu sau ulterior. Mihai Viteazul era numit „Malus Dacus” iar adversarii lui Horea susțineau că viteazul lider al Răscoalei de la 1784 s-ar fi (auto) intitulat „Rex Daciae”.
Unii cronicari bizantini, precum Ana Comnena (1083 – 1153) și Laonikos Chalkokondyles (1430-1490), încă mai foloseau numele de „daci”, referindu-se la populația românească ce trăia în vremea lor la nord și la sud de Dunăre.
Fiică a împăratului bizantin Alexie I Comnenul (conducător între 1081 și 1118, in fresca alaturata), al cărui neam provenea din Comne – un oraș trac, prințesa Ana Comnena rămâne în istorie ca una dintre primele femei care și-au asumat anevoiosul rol de a reda istoria vremurilor pe care le-au trăit.
Ca persoană de rang foarte înalt, Ana Comnena (în gravura alaturata) a beneficiat de cea mai aleasă educație ce putea fi primită, de către un tânăr, la vremea sa.
Ca fiică de împărat (și ulterior aspirantă la „funcția” de conducătoare informală a statului), a avut acces la cele mai fidele surse de informare disponibile în Imperiul Bizantin – una dintre cele mai longevive și mai puternice împărății din istorie (purtând, oficial, numele de… Romania).
Ca persoană preocupată de istoria timpurilor sale, Ana Comnena a scris o lucrare remarcabilă, intitulată Alexiada, ce abundă în informații prețioase pentru istoria universală și conține detalii interesante pentru istoria poporului român.
La fel ca și alți cronicari, prințesa Ana Comnena se referă la strămoșii noștri folosind numele de „daci”, la o vreme în care de la războaiele în urma cărora o parte din Dacia a fost ocupată de către trupele romane se scursese mai mult de un mileniu.
Alexiada, scrierea prințesei Ana, descrie evenimentele petrecute în perioada Primei Cruciade, precum și interacțiunile dintre centrele de putere din estul și vestul Europei, la început de secol XII, evenimente în care au fost protagoniști și strămoșii noștri, la care autoarea a preferat să se refere folosindu-le numele din vechime.
Alexiada este o scriere structurată în 15 cărți și un prolog, oferind informații esențiale despre Prima Cruciadă (1096 – 1099), dar și despre Marea Schismă (petrecută în anul 1054) – în urma căreia a survenit separarea între creștinismul ortodox și cel catolic.
În prima sa mențiune din Alexiada legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu ma
i respecte tratatul (de pace) cu romanii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt „în mod necruțător”.
În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armată amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului (așezare ce corespunde cu actualul oraș Hayrabolu, din Turcia).
Respectiva oaste era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). Astfel de atacuri sau incursiuni erau deja o tradiție multiseculară, pentru daci.
Singuri sau în alianță cu alte popoare (sarmații), geto-dacii atacau Imperiul Roman, la sud de Dunăre, cu mult înainte de războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106 e.n.
Într-un alt pasaj, Ana Comnena descrie oastea imensă, formidabilă, a cruciaților care au traversat pământurile Daciei, îndreptându-se către teritoriul Imperiului Roman de Răsărit. În această Primă Cruciadă, a fost atins, în cele din urmă, obiectivul recâștigării controlului asupra Ierusalimului.
Ca dovadă a continuității admirabile a popoarelor de neam trac în Peninsula Balcanică, Ana Comnena face referire, în Alexiada, și la neamurile care populau, la vremea sa, munții Haemus (adică Balcanii). Pe ambii versanți ai acestor munți, spunea prințesa Ana, locuiesc populații foarte bogate: dacii și tracii pe versantul nordic, iar pe cel sudic, „mai mulți traci și macedoneni”. Scrierea prințesei bizantine cuprinde aspecte importante și pentru istoria aromânilor.
Surse: wikipedia.org, ziarullumina.ro, http://www.yorku.ca, emilia-corbu.blogspot.ro, sourcebooks.fordham.edu
Autor: Tomi Tohaneanu
