Imperiul neoliberal european – obligațiile și drepturile periferiei

Imperiul neoliberal european – obligațiile și drepturile periferiei

0 21

Pentru prima dată de la Actul Unic European, în 1986, forțele conservatoare și naționaliste nu mai propun părăsirea Europei, ci folosirea Europei în proiectul lor. Este o provocare la care se adaugă Brexitul și care agravează tensiunile dintr-o Uniune Europeană dominată de o Germanie fără proiect”, scrie pe blogul Londo School of Economics sociologul german Wolfgang Streeck, director emerit al Institutului Max Plank pentru Studii Sociale. Articolul a fost publicat apoi în ediția din mai 2019 a Le Monde Diplomatique.

Ce este Uniunea Europeană? Conceptul cel mai apropiat la care ne putem gândi este cel al unui imperiu liberal sau, mai exact, neoliberal: un bloc structurat ierarhic și compus din state suverane cu numele în care stabilitatea este menținută grație unei distribuții a puterii de la un centru către periferie.

În centru se află Germania, care încearcă, cu mai mult sau mai putin succes, să se ascundă în interiorul unui nucleu dur al Europei (Kerneuropa) pe care îl formează împreună cu Franța. Germania nu vrea să fie percepută ca ceea ce britanicii numesc ”unificatoarea continentului”, deși, în realitate, așa stau lucrurile. Faptul că Germania se ascunde în spatele Franței devine o sursă de putere pentru Paris.

Ca și alte țări imperiale, începând cu Statele Unite, Germania se percepe – vrea ca ceilalți să o perceapă – ca o putere hegemonică binevoitoare care nu face altceva decât să răspândească o judecată universală și viruți morale printre vecinii sai, cu un preț care merită suportat de dragul umanității. În cazul Germaniei și al Europei, valorile care legitimează imperiul sunt cele ale democrației liberale, ale guvernării constituționale, ale libertății individuale; adică valorile liberalismului politic. Ambalate în aceeași cutie, găsim libertatea pieței și cea a competiției, care sunt scoase în prim-plan la momentul oportun, adică liberalismul economic.

Prerogativa statului hegemon este de a stabili compoziția și semnificația profundă a acestui pachet de valori imperiale, ca și modul în care ele se aplică în situații concrete. Această prerogativă îi permite hegemonului să impună un soi de suzeranitate asupra periferiei, în schimbul bunăvoinței sale, a hegemonului.

Menținerea asimetriilor imperiale într-un grup de națiuni care sunt suverane cu numele presupune aranjamente politice și instituționale complicate. Statele membre trebuie conduse de elite care consideră că centrul și structurile sale specifice sunt niște modele de urmat de către țările lor – sau că aceste țări periferice trebuie organizate la nivel social, politic și economic în așa fel încât să fie compatibile cu interesul centrului de a ține imperiul unit. Menținerea la putere a unor asemenea elite este esențială pentru ca imperiul să reziste: așa cum o arată experiența americană, asta se face cu costuri în termeni de valori democratice, resurse economice și chiar vieți omenești.

Uneori, elitele din statele mai mici caută să se subordoneze imperiului în speranța că vor primi sprijinul imperial pentru proiectele de ”modernizare” internă, asta împotriva voinței cetățenilor, care nu întotdeauna sunt entuziasmați de asemenea proiecte. Salutând subordonarea acestor elite, imperiul le va ajuta să rămână la putere oferindu-le mijloace monetare, ideologice și militare pentru a marginaliza formațiunile de opozitie. Într-un imperiu liberal, care vrea să se mențină prin valorile morale mai degrabă decât prin violența militară, nu este foarte ușor să se mențină unitatea. Pot fi facte greșeli, atât din partea centrului hegemonic, cât și din partea clasei conducătoare de la periferie. De exemplu, Germania și Franța nu au reușit să mențină reforma lui Renzi în Italia în fața rezistenței populare, în ciuda sprijinului Băncii Centrale Europene. La fel, Germania nu a putut să protejeze regimul Macron în fata ”Vestelor Galbene” și a altor opozanți ai programului său de germanificare.

Dificultățile interne apar chiar și în cazul hegemonului. Sub liberalismul imperial, guvernul său trebuie să aibă grija ca interesele țării, sau ceea ce consideră că sunt interesele țării, să fie urmărite într-un nod care nu contravine valorilor liberale, de democrație și prosperitate pentru toți. Pentru asta, hegemonul are nevoie de ajutorul periferiei. Aici Germania nu a reușit să mai performeze începând cu 2015, când guvernul Merkel a încercat să rezolve criza demografică germană prin substituirea dreptului la azil cu dreptul la imigrare. Deschizând granițele Germaniei, sub pretextul că ele nu mai pot fi păzite în secolul 21 sau că legislația internațională solicită deschiderea granitelor, Germania a obligat întreaga UE să-i urmeze modelul. Niciun stat membru nu a făcut asta. Însă unii, precum Franța, nu au spus nimic. Alții, precum Ungaria și Polonia, au insisitat în mod public că sunt state suverane. Din momentul în care, din rațiuni interne, s-au desprins de judecata liberal-imperială cum că niciodată periferia nu trebuie să pună hegemonul în situații dificile, Polonia și Ungaria au produs în Germania o problemă din care Merkel nu și-a mai revenit. Evenimentul a produs un clivaj în politica internă-internațională a imperiului, între Centru si Est, adăugând încă o diviziune la cele deja existente în Europa – cea din Marea Britanie și cea din Sud, care a devenit tot mai gravă după introducerea monedei unice.

Deși mai puțin decât alte forme de imperiu, imperiul liberal nu este niciodată într-o stare de echilibru stabil. Este în permanență sub presiune. Neavând capacitate de intervenție militară, nu poate să folosească forța armată pentru a împiedica țările membre să părăsească imperiul. Când Marea Britanie a decis să iasă din UE, Germania și Franța nu au luat în calcul invadarea insulelor britanice pentru a le menține în ”Europa”. Prin urmare, Europa rămâne, într-adevăr, o forță a păcii. Însă, din perspectiva Germaniei, plecarea Marii Britanii ar fi subminat disciplina în imperiu, căci alte state ar fi putut dori să-i urmeze exemplul. Mai rău, dacă Marii Britanii i-ar fi fost făcute concesii pentru a rămâne în imperiu, alte țări ar fi putut cere renegocierea acquisului comunitar, care ar fi devenit negociabil pentru toți și pentru totdeauna. Deci, Marea Britanie trebuie fie să rămână în UE fără a primi vreo concesie – soluția Canossa – fie să părăsească UE cu niște costuri foarte mari.

Pe de altă parte, Marea Britanie ajutat de multe ori Germania să scape din îmbrățișarea prea puternică a Franței, a ajutat-o să respingă etatismul francez și să susțină piața liberă. Odată cu Brexitul, acest echilibru ar fi pierdut. Franța știe asta și de aceea a insistat să se negocieze dur cu Londra. Franța a profitat de obsesia germană privind disciplina în imperiu și a folosit această disciplină pentru a împinge Marea Britanie spre ieșire. Rămâne de văzut dacă cedarea în fața Fratei va fi o altă decizie oportunistă și mioapă a lui Merkel în detrimentul Germaniei.

Guvernarea unui imperiu are de-a face și cu geostrategia, nu numai cu economia și ideologia, iar asta în special la granița imperiului. Stabilizarea statelor de la periferia extremă este necesară nu numai din rațiuni economice, deși acestea sunt esențiale într-o economie capitalistă. În țările care sunt la granița unui imperiu cu alt imperiu, fie el expansionist sau nu, centrul pare mai deschis către concesii mai mari, chiar dacă politica internă a acestor țări nu convine – vezi Serbia sau România. Aici intră în scenă forța brută, sub forma disimulată a ”soft power” și a ”valorilor”. Un imperiu liberal nu foloseste forța împotriva populației, însă poate să protejeze guverne prietene permițându-le să adopte o postură naționalistă ostilă față de imperiul vecin. În schimb, puterea hegemonică primește concesii de la aceste țări periferice, de exemplu sub forma sprijinului lor în disputele cu țările membre ale imperiului. Spre exemplu, țările baltice nu au spus nimic despre cotele de imigranți, pentru ca Germania să le ofere sprijin militar în fața amenințărilor Rusiei.

Țările și cetățenii din centrul imperiului liberal pot să fie conduși fără recurs la puterea militară. Însă aceastra poate fi o iluzie în cele din urma; hegemonie fără arme nu se poate. În acest fel trebuie văzută decizia Germaniei de a accepta cei 2% din PIB pentru Apărare care sunt obligatorii în NATO. Semnificația acestei decizii germane nu are de-a face cu NATO, ci cu UE. Dacă ar oferi 2% din PIB pentru Apărare, Germania ar avea cheltuieli militare cu 40% mai mari decât Rusia și toate aceste cheltuieli ar fi pentru arme convenționale. În aces fel, Germania ar putea să mențină țările baltice în turma imperiului, făcând mai puțin atractivă varianta SUA.

Creșterea puterii militare a Germaniei ar putea face ca țările de la periferie să-și modereze opoziția față de ”valori” sau ”căsătoria pentru toți”, însă, pe de altă parte, ar da Rusiei motive să-și modernizeze arsenalul nuclear (ceea ce Rusia face deja) și să încurajeze țări ca Ucraina să adopte o atitudie mai provocatoare față de Rusia. Franța, care deja alocă cele două procente magice din PIB pentru Apărare, speră să sporească puterea militară a imperiului liberal prin creșterea contribuției Germaniei. Mai important, armata europeană cerută de Macron și susținută de unii integraționiști germani, precum filozoful Jurgen Habermaas, ar duce la creșterea capabilităților convenționale ale Germaniei, compensând concentrarea Franței pe așa-numita force de frappe – un instrument care nu poate fi folosit împotriva islamiștilor din Africa de Vest care amenință să întrerupă fluxul de uraniu și metale rare către Franța.

Este greu să fii hegemonul unui imperiu liberal și este tot mai limpede că Germania nu va mai putea ocupa mult timp această poziție.Asta nu numai pentru că extinderea excesivă a fost o tentație fatală pentru imperii – așa cum s-a întâmplat cu URSS și se întâmplă cu SUA. În cazul Germaniei, populația este pașnică, iar parlamentul federal nu va renunța la prerogativa constituțională de a dezbate și cel mai mic aspect al dislocării de trupe pe teatre de operații. Dacă Germania își va majora contribuțiile pentru apărare în epoca post-Merkel, Berlinul trebuie să ia în calcul că va trebui să aloce fonduri și pentru țările din Sud care suferă din cauza regimului monetar al euro impus de Germania, dar va trebuie să aloce și ”fonduri structurale” pentru a susține țările estice și clasa lor politică ”pro-europeana”. Cum Franța are o creștere economică mica, Germania va fi cea care va trebui să plătească.

Apoi, nu trebuie să uităm că, după valul migraționsit din 2015, a apărut partidul Alternativa pentru Germania. Este singurul partid izolaționsit și antiimperialist din Germania, motiv pentru care, în mod destul de bizar, imperialiștii liberali din Germania l-au catalogat drep ”antieuropean”. Lăsând la o parte revizionismul istoric mascat al AfD, naționalismul lor nu este decât refuzul de a plăti pentru imperiu și dorința ca celelalte țări să se autosusțină – vezi viziunea AfD de a nu duce o politică de cofruntare cu Rusia, o viziune împărtășită și de extrema stângă din Germania, Partidul Stângii.

Autor: Călin Marchievici

Cotidianul

Trimiteti mai departe articolul:

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.