Iohanis, medicamentul toxic (prevestiri dinspre trecut)
Nu, stimați fani frenetici și hotărîți ai progresului romînez, nu e vorba că Veorica Dăncilă ar fi visul de aur al poporului, sau că ar trebui votată.
Nici că ar trebui votat un rrromîn verrrde d’al nostru, dîn popor. Iohanis e demult ”d’al nostru” , cu un singur ”n” și mulți de ”r„.
E vorba doar de o iluzie maladivă: refuzînd, cu obstinație gregară, lecțiile terapeutice ale realității, și alegînd mereu ulcerul în defavoarea bronșitei, nu pricepem că vom avea doar un viitor cu pastile și perfuzii.
Desigur, a construi o terapie națională e mai greu decît a alege, ciclic, răul cel mai mic. Așa că închei introducerea cu o precizare: nu mai cred, cum scriam în textul următor, din 2014, că Iohanis a avut un rol pozitiv. Da, așa mi-a zis Putin să scriu.
Iohanis, non-panaceul – despre ” români ” şi ” romîni” –
Cînd românii au avut primul lor domnitor neamţ, lucrurile stăteau altfel decît acum. Atunci, în 1866, o mînă de români inteligenţi, pragmatici şi responsabili a gîndit şi a acţionat incredibil de nemţeşte.
Mai întîi, acei vechi revoluţionari paşoptişti, ajunşi la conducerea ţării, au înţeles că legendarul Cuza o luase hăisa, punînd în pericol unirea de la 1859, atît pe plan intern, cît mai ales pe plan extern (amănunte, în cărţile de istorie fără legende umflate ) . Aşa că l-au invitat ferm să lase tronul, printr-o lovitură de stat, obligîndu-l să plece din ţară. Şi asumîndu-şi astfel, în faţa contemporanilor şi a istoriei, blamul nemeritat al etichetei de ”alungători monstruoşi ai lui Cuza”.
Apoi au trecut peste tradiţia a sute de ani de orgolii tribale, hotărînd, prin lege : ca să nu ne mai certăm sau să ne mai omorîm între noi, de acum înainte domnitorul va fi străin, din afara ţării, şi nu va avea voie să se înrudească cu nici un romîn, ca să rămînă astfel ne-atins de conflictele marilor familii şi marilor interese băştinaşe. Aşa a devenit domnitor neamţul Carol, după ce belgianul Filip de Flandra a refuzat.
Acum, în noiembrie 2014, eu cred că, paradoxal, sîntem cumva mai sălbatici decît în 1866. Da, atunci ştiutorii de carte erau mult mai puţini, iar drumurile erau pline de glod. Dar în schimb România avea o elită politică responsabilă, care a pus ţara pe drumul cel bun al civilizaţiei. O elită care a ştiut să renunţe la orgolii şi în 1859, şi în 1866. O elită care ştia să reconfigureze soluţiile din mers, adecvîndu-le la contextul intern şi extern. Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I, independenţa din 1878 şi marea unire din 1918 sînt doar trei jaloane istorice, trei argumente ce confirmă, indubitabil, justeţea deciziilor luate de acei oameni politici. Oameni care, dincolo de rama caragialiană, ne-au lăsat o ţară, o cultură şi un model încă ne-egalat.
Dacă ne vom lăsa furaţi de peisajul facebookian sau asfaltic, riscăm să nu observăm handicapul fundamental al Romîniei actuale, comparativ cu cea a domnilor Brătianu, Kogălniceanu, Maiorescu, Carp etc.
Da, mulţimea de acum e mai civilizată, formal, decît cea din vremea lui moş Ion Roată sau a lui Peneş Curcanul. Dar mulţimea de acum e, din punct de vedere politic şi civic, aproape a-cefală. Fiindcă presupusa elită politică şi civică din 2014 e doar un surogat mutant post-comunist, care doar mimează funcţiile sociale pe care ar trebui să le îndeplinească. Din prostie, din ticăloşie, din combinaţia lor … acestea sînt de-acum amănunte.
Da, mulţimea de la 1859, de la 1866, de la 1878 era mult mai simplă, după vorbă, după port. Dar avea în fruntea ei minţi inteligente şi sănătoase. Acum, sutele de mii de progresişti frenetici ai internetului carpatin sau ai romînismului occidental seamănă mai degrabă cu o găină fără cap, vie, dar amorfă, care hibernează vreme de patru-cinci ani, ca să treacă apoi, periodic şi episodic, la mişcări spasmodice, pline de neprevăzut şi spectaculozitate.
Alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte al Romîniei e doar efectul unui astfel de episod spasmodic. Un efect pozitiv, desigur. Dar dacă găina fără cap se va întoarce la somnul cel de moarte, neamţul mitologic are toate şansele să ajungă un nou Băsescu. Nu comportamental, desigur. Ci ca randament al iluziilor investite în el.
Iluzii, nu speranţe. Fiindcă, după cum vă reaminteam, Carol I a fost rezultatul unei gîndiri şi al unor acţiuni nemţeşti. Toate astea făcute de nişte români. Ani la rînd, zi de zi, nu doar o dată la patru ani.
Scuzaţi-mi paşoptismul depăşit, dar cred că deşteptarea romînilor, din somnul cel de moarte, e încă incredibil de actuală. Şi acut de necesară.
Dacă credeţi că ”Iohannis preşedinte” vă scuteşte de revenirea reală la viaţa civică, vă urez somn uşor. Şi naştere plăcută.
Lucian Postu
https://lucianpostu.wordpress.com
