Ion Coja și colaborarea cu SECU! „Eu n-am colaborat cu Securitatea! Nu m-a lăsat mama! Securitatea a colaborat însă cu mine, uneori fără ca eu să știu!”

Domnule profesor ION COJA, cum comentați faptul că numele domniei voastre apare pe lista celor care au colaborat înainte de 1990 cu DIE – Direcția de Informații Externe, listă publicată zilele trecute în revista „22”?

În primul rând, țin să fac o precizare foarte importantă: am un mare respect pentru românii, eventual și străinii, care au activat în cadrul DIE, care au făcut sau fac ori vor face spionaj și contraspionaj pentru România! Indiferent de regimul politic din România! Începând de pe vremea lui Ștefan cel Mare, când negustorul Damian, feciorul lui Manole Păr Negru, umbla prin Polonia și Ungaria cu afaceri de tot soiul, inclusiv cu culegerea de informații de care avea nevoie Măria Sa Vodă Ștefan!… Dacă numele meu este trecut pe o asemenea listă, de colaboratori ai DIE, eu mă simt onorat și, probabil, nu-i voi da în judecată pe cei care au făcut lista amintită. Am găsit pe această listă nume de prieteni și colegi pentru care am un mare respect!

Din păcate, lista este falsă, nu datează din 1985, ci este alcătuită de curând, cel mai probabil după ce a fost ales președinte al Academiei Române domnul Ioan Aurel Pop. Căci domnul președinte al Academiei este ținta reală a acestei diversiuni criminale! Dumneata nu-ți poți da seama ce cutremur a produs această alegere la nivelul structurilor anti-românești care funcționează în România noastră cea de toate zilele. Am înregistrat satisfacția românilor de bună credință! Chiar la nivelul omului de rând! Cu toții am resimțit această alegere ca pe un semn că începe redresarea noastră națională! Personal, mi-am zis că în persoana domnului Ioan Aurel Pop avem cel mai potrivit candidat pentru alegerile de la anul! Și am constatat că mulți români s-au gândit la fel! Inclusiv inamicii noștri, care au reușit până acum să plaseze în fruntea clasei politice nulități nocive ca Johannis, Emil Constantinescu etc. Alegerea în funcția de președinte al Academiei a unui om atât de potrivit ca dl IOAN AUREL POP pune în discuție însuși sistemul „de cadre” post-decembrist, întemeiat pe promovarea incompetenței, a indiferenței față de interesele naționale!

Da, am auzit și eu această interpretare și pare verosimilă.
Hai atunci să înregistrăm discuția noastră ca fiind momentul când se lansează candidatura lui IOAN AUREL POP la preșidenția României! Azi, 14 aprilie 2018! Moment istoric!

Aveți asentimentul domnului academician!
N-am cum să i-l cer, nu mă cunosc cu dînsul așa de bine! Dar faptul că ar putea fi cel mai valabil candidat la preșidenția Țării explică prezența sa pe lista respectivă! Proștii care au făcut-o s-au gândit că în felul acesta îl vor compromite! Rezultatul va fi invers! Măcar de ar fi adevărat!

Dar restul listei?!
Hai să ne înțelegem bine: dumneata ce vrei de la mine? Vrei să afli dacă „am fost sau nu am fost”! Despre mine pot să-ți vorbesc în deplină cunoștință a cazului! Despre ceilalți, pot să mă pronunț numai în principiu! Am făcut-o mai sus: Cinste lor!… Păcat însă că prezența mea pe lista cu pricina nu corespunde faptelor, nu este justificată! Un prieten, domnul R.F., mi-a dat o idee: lista respectivă nu cumva este suficientă ca să cer pensie de la DIE?… O să mă interesez! Numai că pare lucru ciudat, de-a dreptul iresposabil pentru un șef de servicii secrete, că cere lista colaboratorilor! La ce i-a trebuit?!… Una din două: ori lista e falsă, ori generalul DIE care a cerut-o de la subalterni era un dobitoc sau un trădător!… Pentru a se putea alcătui o asemenea listă se încălcau o mulțime de reguli ale „muncii conspirative”! Repet: lista a fost făcută de curând, luna trecută, nu în 1985! Întreb, în arhiva CNSAS mai există o asemenea listă cu numele a peste 200 de colaboratori?

Care este situația dumneavoastră? Ce interes au avut să vă pună pe această listă?
Nu pot eu să știu ce a fost în capul acelor nemernici! Și nici cine sunt acei nemernici! Pot să „dau cu presupusul” în zeci de feluri! Eu pot să-ți răspund la o singură întrebare: „domnule profesor ION COJA, ați fost sau nu?” Hai, întreabă-mă, nu te sfii!

Ați fost?
Nu, domne, nu! Nu am colaborat nici cu DIE, nici cu SIE, nici cu CIA sau KGB, Mossad sau GRU, și ce mai e pe acolo! E drept, DIE, adică Securitatea, pot spune că a colaborat cu mine, de cele mai multe ori fără ca eu să știu!

Asta cum vine?
Citește textul meu, e pe site, intitulat Biserica nu a colaborat cu Securitatea!, unde susțin că Securitatea, foarte probabil, a colaborat cu Biserica… Nu invers!

Lăsați Biserica, vorbiți-mi de ION COJA!…
Domnule coleg, eu am avut un meci, pe parcursul a mulți ani, cu EUROPA LIBERĂ. Am scris pe acest subiect câteva texte publicate după 1990. Meciul a început cu mulți ani înainte de 1985! Acest meci a avut o intensitate / miză așa de mare pentru mine încât i-am dedicat o carte, rămasă în manuscris! Vreo 400 de pagini! Am terminat-o în 1988-89, au venit evenimentele din decembrie, eram dispus să iert, am considerat că nu mai poate interesa pe nimeni acest subiect, am abandonat și cartea!… Dar acum, după acest episod cu „lista 22”, cred că e cazul să public acea carte măcar în două exemplare, pentru nepoatele mele! Să știe exact ce bunic au avut! Noroc cu nemernicii care au făcut lista. Nu și-au dat seama ce mare bine îmi fac! Eu eram dispus să las îngropat acest subiect! Sunt extrem de utili, de-a dreptul bine-făcători, dușmanii lipsiți de minte și de rușine

În meciul dumneavoastră cu Europa Liberă bănuiesc că „repriza” cu Gabriel Liiceanu este capitolul cel mai important?!
Nu! Capitolul cel mai interesant este capitolul cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu! Dar și capitolul Gabriel Liiceanu este un „meci” interesant. Eu am avut dovada că Liiceanu colabora cu Europa Liberă încă înainte de 1990, dar n-am spus o vorbă, ar fi însemnat să-l torn la Securitate. După 1990 am avut mărturia lui Pleșiță că Liiceanu colabora cu Europa Liberă având binecuvîntarea „organelor” de la București! Ceea ce nu ar fi grav, în principiu! Numai că Liiceanu și-a ieșit din rolul primit și a făcut un joc personal din această colaborare. Nu s-a preocupat să promoveze interesele românești, ale anticomunismului, ale democrației, ci a folosit microfonul Europei Libere, la care a avut acces liber, pentru a se răfui cu colegii de breaslă care nu dădeeau doi bani pe înseilările sale. Care, de pildă, cazul meu, făcuseră cronică „negativă” la capodopera liiceană localizată la Păltiniș! Din partea lui Liiceanu era un joc pervers și inegal: a scris un text rău de tot la adresa mea, l-a pus pe Gelu Ionescu să-l citească la microfonul Europei libere, știind bine că eu, din țară, nu-i pot răspune!…

Cunosc povestea, circulă pe Internet! Teribil de dezonorantă pentru un intelectual atât de fin!
Asta de unde ai scos-o, cu finețea?… Eh, te întreb, dumneata ce ai fi făcut în locul meu, când, în anul de grație 1983, în preajma Crăciunului, la Europa liberă cineva te înjură fără nicio îndreptățire, dar foarte convingător totuși pentru publicul neavizat în materie?

Aș fi cerut drept la replică!
Așa am și făcut: am scris un text în acest sens, l-am dat la „Luceafărul”, lui Mihai Ungheanu în mână, iar acesta, înainte de a-l citi, m-a avertizat: secția de propagandă a CC al PCR a dat ucaz pentru toată presa din RSR să nu se mai intre în polemică cu Europa Liberă. Să se facă că nici nu există așa ceva!… O prostie monumentală! Toată țara asculta „Vocea” și „Europa”! Și dacă nimeni în țară nu-i contrazicea, nu-i punea la punct, toată lumea credea ce auzea! Credea inclusiv ce spunea un Gabriel Liiceanu prin interpuși! Iar Gabriel Liiceanu nu putea fi tras la răspundere de nimeni! Își lovea adversarii prin Europa liberă!

Ingenioasă schemă!
Nu?… Ticălosul de Liiceanu, îi mergea mintea și la asemenea escrocherii!… Am trimis textul meu, în replică la mizeriile pe care le-a debitat Liiceanu despre mine la micofonul Europei Libere, l-am trimis și la adresa de mai sus, adică la însăși cucoana Europa liberă! La însuși directorul de atunci. Parcă se numea Georgescu!… Pe scurt, las deoparte unele complicații, nici Europa liberă nu mi-a recunscut dreptul la replică!… Eh, te întreb iar: dumneata ce ai fi făcut în locul meu, când mi se trântise ușa în nas și la București, și la Munchen? Concentrează-te, te rog!

Ce se mai putea face?
Eh, domnule, ține minte că nu ți-a trecut prin minte să faci ce am făcut eu în vara anului 1985(?)… Și acesta este un dat al problemei și al oricărei discuții despre numitul ION COJA: individul ăsta de cele mai multe ori / de foarte multe ori a făcut ceea ce nu a mai făcut nimeni! A făcut chiar și lingvistică așa cum n-a mai făcut-o alt lingvist! Literatura pe care a scris-o, este cam tot așa: fără asemănare, în paginile ei bune! În facultate, printre colegi și studenți, a circulat un cuvînt pe vremea mea: cojisme!… Se referea la intervențiile mele în adunările de partid pe facultate!… Nu puține erau aceste intervenții prin care mi se dusese buhul!… Am auzit prima oară acest cuvînt la doamna Elena Slave! A fost foarte importantă în cariera mea universitară!

Puteți da un exemplu de cojisme?
Păi, la o adunare de partid m-am înscris la cuvînt și am relatat întâmplarea prin care am descoperit că telefonul meu era ascultat de Securitate. Și am continuat: „Nu mă supăr! Mi se pare normal să ni se asculte telefonul! Din N motive!… Mi se pare însă anormal ca persoana care mă ascultă ce vorbesc eu la telefon să aibă un salariu mult mai mare decât al meu, cel ascultat!… Tovarășul acela trăiește pe seama mea, a dumneavoastră, iar nu invers!”

Sau, la altă adunare, când ni s-a prelucrat un material care le cerea membrilor de partid să fie vigilenți cu cei care propagă idei și aprecieri dușmănoase față de politica de partid și, dacă avem ocazia, să nu ezităm să informăm organele de securitate! Așa, de formă, la sfârșit, instructorul de partid a întrebat: aveți vreo întrebare, tovarăși? N-a avut nimeni de pus nicio întrebare, cu excepția – oarecum așteptată de studenți mai ales, a numitului autor consacrat de cojisme! Ridic mâna deci, chiar când se pregăteau să treacă la următorul subiect de pe ordinea de zi, se produce rumoarea care mă preceda de câte ori luam cuvîntul, o las să se stingă de la sine și continui cam așa: sunt foarte bucuros că am primit instrucțiunile care ne-au fost prezentate! Eu, de ani mulți, ca să nu zic dintotdeauna, am auzit în jurul meu persoane care rosteau aprecieri dușmănoase la adresa politicii noastre de partid și de stat!… Poate n-o să mă credeți, i-am auzit și pe unii colegi, colegi colegi, sunt câțiva dintre ei prezenți în această distinsă adunare, care au rostit și rostesc asemenea aprecieri dușmănoase la adresa noastră. Culmea este că azi chiar, cu un sfert de oră înainte de a se începe adunarea generală, în holul facultății, un grup de patru tovarăși făceau schimb de bancuri și alte măgării neprincipiale și nepartnicie!… Cei patru sunt aici, în sală, tovarăși!… Dacă nu mă credeți, le spun și numele! Nu mă rușinez! Ei să se rușineze!… Pe scurt: eu am făcut ce trebuia: de-a lungul anilor, încă din liceu, am notat cu acribie filologică totală, toate aceste insanități, cine ce a zis, unde și când! Am câteva caiete pline ochi de asemenea mărturii! Întrebarea care mă chinuie de ani de zile este ce naiba fac cu aceste caiete! Și iată că am aflat acum de la tovarășul care ne-a făcut instructajul, am aflat ce am de făcut eu sau ceilalți colegi care au adunat de-a lungul timpului asemenea mărturii: simplu ca bună ziua: le predăm la Securitate, stimați colegi, spre valorificare de către organele comptente!…

Înainte de a vă mulțumi pentru această soluție mântuitoare, îmi permiteți, tovarășe coleg, să vă semnalez totuși o omisiune din prezentarea făcută: bun, mergem la Securitate! Dar unde este Securitatea?… Eu cunosc bine două orașe: Constanța și Bucureștiul! Nu am găsit nicăieri vreo clădire, firește, mai impozantă, care să poarte această firmă. Am căutat-o, pot spune cu nesaț! Am întrebat și trecătorii: nu vă supărați, știți cumva unde este Capșa? Și mi s-au dat toate informațiile necesate! Dar unde este Circul? Universitatea? Gara de Nord? Etc! La fel! Când am întrebat însă unde este Securitatea, nu vă mai spun ce reacții am stârnit! Zeci de răspunsuri! De la „cum nu știi, domnule unde este Securitatea?! Faci pe fata mare?!” până la „Dumneata îți bagi joc de mine?!”… Dar nimeni nu m-a ajutat să găsesc sediul Securității! În această situație aflându-mă, mi-a trecut prin cap zilele trecute că de fapt Securitatea nu există, de vreme ce nu-i știe nimeni adresa!… Este o legendă, un mit urban, un zvon public! O adiere!… Dar, dacă mă gândesc mai bine, așa cum am eu obiceiul, pot zice și altfel: dacă nu-i știe nimeni adresa, înseamnă că Securitatea este pretutindeni, este omni prezentă, cum zic teologii despre Sfântul Duh, că este la tot pasul!… Nu are adresă!”
Eh, ți-a plăcut?! Nota bene: partea cu Duhul Sfînt am băgat-o eu, acum, a lipsit din varianta originală!…

Știam povestea asta, a circulat la vremea respectivă, ce vreți să spuneți acum prin ea?
Păi nu mi-au plăcut niciodată platitudinile, conformismul, cărările călcate de toată lumea! Eu, de când mă știu, traversez strada pe unde vreau și pe unde îmi vine! Oricât ar fi circulația de aglomerată!… N-aveam cum să mă bag și eu în povestea asta. Erau prea mulți în jurul meu pe care-i simțeam că se ocupă cu „notele informative”! Nu aș fi fost deloc original!… Măcar acest motiv și ar fi fost deajuns!… Mi-aduc aminte de o discuție cu Fănuș Neagu, când eu i-am povestit o întâmplare cu alți trei scriitori importanți, dintre care cineva turnase la securitate, iar eu mă întrebam care oare turnase la Securitate dintre cei trei! Și Fănuș, cu o voce de stentor: „Toți trei, Ioane!”

Paranteză: Fănuș Neagu a scris romanul Frumoșii nebuni într-o primă variantă așa cum i-a venit lui, fără să țină seama de cenzură, de realitățile zilei. Apoi a scris o a doua variantă, bună pentru ochiul pătrunzător al cenzurii și al Securității, pe care a și publicat-o fără probleme. Prima variantă i-a dat-o fratelui meu spre păstrare și discreție, din sutele de prieteni pe care îi avea, numai în fratele meu a avut încredere! Era fratele meu, iar eu eram fratele lui! Certificat de autenticitate! Garanție de onestitate! De onorabilitate! Frații Coja! Ehe!…
Revin la subiectul nostru: ce mai puteam face eu în situația fără ieșire în care mă aflam? Păi, dragul meu, știi ce am făcut? Nu-ți trece prin freză: am scris la Washington!

La …Washington?… Cui?
La Departamentul de stat , la patronii Europei Libere, la cei care-i plăteau pe Gelu Ionescu și Gabriel Liiceanu, și le-am spus: dacă sunteți oameni de onoare, cum vă știu eu dintotdeauna, nu se poate să acceptați comportamnetul salariaților dumneavoastră care s-au purat cu mine execrabil! Vă strică firma! Și le-am relatat cazul cu toate detaliile!… După 1990, am aflat de la Nicolae Stănișoară că Departamentul de Stat a făcut o anchetă care s-a lăsat cu sancțiuni! Oameni serioși! Eh, cum e corect: am colaborat cu Departamentul de Stat al USA sau acesta a colaborat cu mine?!

Dar e chiar extraordinar ce ați făcut!
Păstrează-ți cuvintele pentru ce urmează! A urmat o bombă care m-a uluit și pe mine!… Deci, am scris scrisoarea către Departamnetul de Stat al USA, am pus-o la poștă, recomandată cu confirmare de primire, și am început să aștept. După câteva zile, sună cineva la ușa apartamenului meu. Deschid, un necunoscut. Zice: vă deranjez în legătură cu scrisoarea pe care ați trimis-o de curând în străinătate! Vă informez că adresa pusă de dumneavoastră era greșită! Noi vă recomandăm să trimiteți scrisoarea dumneavoastră la adresa aceasta: și mi-a înmânat o foaie pe care erau trecute patru adrese… Trimiteți la toate cele patru adrese!… Ce zici?

Asta e chiar nemaipomenit!
Eh, te întreb: am colaborat eu cu Securitatea sau Securitatea s-a băgat într-o acțiune strict a mea și m-a susținut, adică a colaborat cu mine? …M-am intersectat de mai multe ori cu Securitatea și totdeauna a fost vorba de acțiuni a căror inițiativă mi-a aparținut, am scontat uneori pe intervenția Securității și de câteva ori această intervenție s-a produs la timp. De câteva ori am rămas cu regretul că m-am încrezut prea tare! Dacă vrei exemple, sunt mai multe în legătură cu activitățile mele, din proprie inițiativă pornite, în legătură cu iredentismul maghiar! Eu n-am avut nevoie să fiu angajat și plătit ca să-mi fac datoria de bun român! Eu am lucrat de capul meu în folosul Neamului!

Bunăoară, la un moment dat Ceaușescu a dat ordin să se publice ceva, o carte, care să răspundă propagandei bozgorești! Așa a apărut cartea lui Dumitru Mărtinaș despre ceangăi! Cartea fusese scrisă în urmă cu vreo 20 de ani, zăcuse pe la mai multe redacții, eu am dat de ea întâmplător, am pus-o la punct împreună cu preotul filolog Vasile Maria Ungureanu, și ne rugam de directorul Editurii Științifice să publice cartea, iar acesta ne tot amâna! În acest context intervine ordinul lui Ceaușescu… Desigur, Securitatea s-a implicat imediat în apariția cărții, nu mi-am dat seama imediat. Când mi-am dat seama, le-am semnalat comportamentul suspect al lui Dulea, cenzorul de atunci al cărților noastre. Fusesem făcut atent că la mai multe librării din București persoane neidentificate se prezentaseră și cumpăraseră întreg stocul de cărți. Dulea, în mod vizibil, fusese deranjat că-i dau această informație! Nici cu Securitatea nu mi-a fost rușine: n-au făcut nimic!… N-au colaborat! Au executat ordinul lui Ceaușescu, dar n-au pus umărul!… N-au pus suflet! Au făcut treabă de mântuială!…

Nu-mi place ideea că aș fi fost „colaborator”! Că pritoceau ei un plan, o acțiune, și pe urmă îmi dădeau mie ordin ce să fac! N-am primit toată viața mea de la nimeni vreun ordin! În afară de clasicul și inevitabilul „Culcat! Sculat!”

…Îți mai dau una și ne oprim: în 1977, în plin scandal Paul Goma, deștepții de la Securitate fac o mare boacănă: o percheziție acasă la Petre Țuțea, ridică toate foile, iar pe Țuțea îl țin la Securitate până a doua zi. Putea să facă bietul om un infarct, ceva… Nu s-au gândit idioții! Când iese de la ei, Țuțea mi-a dat telefon și mi-a cerut să trec pe la el! Mi-a povestit tot ce a pățit, iar faptul că-i confiscaseră toate manuscrisele l-a comentat de-o manieră memorabilă: Le mulțumesc că mi-au făcut acest serviciu. Mă obligă astfel să rescriu în 300 de pagini cele 1000 de foi confiscate! Prea mă lățisem ca o pomană armenească! De capul meu n-aș fi făcut-o! Mulțumesc din inimă Partidului!
Iar eu ce am făcut? Dumneata ce ai fi făcut în locul meu, ca simplu cetățean?

Îi înjuram și…
Nu rezolvi nimic cu înjurăturile!… Eu am făcut un memoriu la Ceaușescu, în care reclamam abuzul și îi ceream lui Ceaușescu, pe un ton imperativ, să se îngrijească de soarta manuscriselor lui Țuțea. Aparțin patrimoniului național!… Eh, ce zici?! Am colaborat cu securitatea? Prin memoriile depuse la Ceaușescu probabil?

Până aicia nu! Să vedem mai departe!
Mai departe, adică după câteva săptămâni, mă trezec că se invită la mine un tovarăș, care se prezintă ca ofițer de securitate, licențiat în filosofie! Mi-a spus că „răspunde” de manuscrisele lui Petre Țuțea, aflate în custodia Securității, le-a citit, că a citit și memoriul meu și vrea să mă întrebe dacă e chiar așa cu valoarea națională a manuscriselor …țuțuiene. Eu i-am răspuns că nu contează nici ce cred eu, nici ce crede dînsul, care, în mod vizibil, nu dădea multe parale pe acele manuscrise! Dar dumnealui avea obligația să poarte de grijă acelor manuscrise!… Sigur, am mai dat eu cu gura, dar cam asta a fost discuția! Cum o încadrezi? La „colaborare” cu Securitate?!… Se poate spune și așa, că i-am ajutat să nu facă o prostie și mai mare! Da, ar fi trebuit să-mi mulțumească pentru asta!… Și cum mi-au mulțumit?! Din 1969, până în 1984, nu mi-au mai dat pașaport, deși făceam cerere an de an, la invitația unor prieteni constănțeni stabiliți legal în Occident!…

În 1969 cum ați primit pașaport?
Grație unui grup de studenți, din trupa „Podul”, care au pus în scenă o piesă a mea, Adio, Julieta, adio!…pe care au prezentat-o cu mare succes la un festival de teatru studențesc, din Franța, la Nancy. După aceea, vreme de 15 ani, eu le-am stat în gât!… Deh! Era o formă de colaborare.

Și totuși, în atâția ani nu vi s-a propus niciodată să colaborați!
Cum să nu?! La valoarea mea!… Uite cum a fost: în fiecare an noi primeam la catedră o hârtie, un soi de ofertă pentru cei care doreau să predea limba română în străinătate! Am făcut de câteva ori cererea respectivă, fără niciun succes! Decanul mi-a explicat că n-am nicio șansă câtă vreme nu sunt însurat! …La un moment dat sunt chemat la Centrul Universitar și mi se spune că cererea mea a fost aprobată, la toamnă voi pleca la catedră, încă nu este stabilit unde, dar voi pleca!… Povestea este ceva mai lungă și cu momentele ei comice. Încerc să rezum! Când mi s-a pus chestiunea de încredere, a colaborării, răspunsul meu a fost spontan și net: „Nu, nu mă lasă mama”! Eh! Te așteptai la un asemenea răspuns!

Nici vorbă! Nu-mi vine să cred!
Nici eu n-aș crede, dar n-am încotro: am fost de față!…

Și cum adică „nu mă lasă mama”!
Păi tolomacul care venise să discute cu mine, de la serviciul de cadre al Securității, și-a închipuit că eu țin morțiș să plec să predau în străinătate ca să rămân pe acolo!… Nici vorbă! Așa cum îi spusesem de la bun început, dar nu m-a crezut nenorocitul, eu țineam să merg în Occident având în cap un vast program-proiect de propagandă culturală românească! Îl țin minte și acum! Or, oferta lor nu mi se potrivea deloc: urma să plec prin căsătorie cu o englezoaică!… Nu știu ce importanță avea pentru Securitate cucoana aceea!… Și i-am răspuns prompt, cu toată seriozitatea: nu mă lasă mama!…

Memorabilă vorbă!
Între noi fie vorba, m-aș fi făcut de rîs în toată Constanța dacă mă însuram cu nasoala aia! Dar ce era sigur pentru mine era că maică-mea aștepta de la mine să mă însor cu o fată de prin Mărginimea Sibiului, era oful ei! L-a acceptat pe ginere-su, oltean din Brezoi, pe noră-sa, din Moldova! Dar o englezoaică care nici măcar nu arăta a englezoaică, cum să-i aduc eu în casă așa arătare?! M-am simțit jignit! Tovarășii de la Secure greșiseră profund față de mine și nu arătaseră nicio compatibilitate cu „serviciile de inteligență” când și-au trimis ca reprezentant un imbecil ca tovarășul Marinescu! După ani de zile, după 1990, am cunoscut ofițeri SIE, cu vechime în DIE, niște gentlemani! Dacă trimiteau un asemenea „securist” să mă racoleze, sigur ar fi avut alt discurs de promovare a produsului, iar eu e foarte probabil că aș fi avut alt răspuns.

Acel răspuns sunt sigur că nu ar fi fost atât de memorabil!… „Nu mă lasă mama!” E fantastic! E glorios!
Să nu exagerăm!

În concluzie: vă pare rău că n-ați acceptat!
Deseori!… Dacă aș fi avut de partea mea „structurile de putere” e foarte probabil că din interiorul lor aș fi acționat să nu trădeze nimeni nici înainte, nici după 1990! Riscul ar fi fost mare, dar nu m-aș fi dat deoparte! N-aș fi reușit decât într-o mică măsură, îmi dau seama! Da, mi-ar fi plăcut o confruntare sau o colaborare, de ce nu?!, la acest nivel, al inteligenței, cu rușii, ungurii, evreii, americanii, adică aș fi fost mai util Țării dacă ajungeam în SIE, dar nu ca să primesc ordine idioate, ci ca să făuresc strategii într-adevăr inteligente, necesare în lupta de supraviețuire! După 1990 am cunoscut mulți colonei și generali din Securitate, din SIE. Mulți m-au impresionat ca oameni, ca profesioniști! Firește, nu toți!… Mi-ar fi plăcut să fiu în DIE, cel mai bine m-aș fi descurcat ca șef al compartimentului „strategie și concepții”. 

Țin însă să adaug ceva extrem de important, un lucru care nu s-a mai spus! Se știe care era practica în România Socialistă cu raportările către „organele de conducere”! Acele raportări false, strident mincinoase, care numai pe Ceaușescu îl mai mințeau! Năravul acesta nu putea să nu se extindă și în munca „organelor de securitate”! Eu, de pildă, eram în vizorul Securității de ani buni! Fusesem anchetat de colonelul Wagner și subalternii săi în 1972(?), mai fusese episodul Țuțea din 1977, iar următoarea intersectare cu Securitatea a fost în 1986, când am trimis scrisoarea la Departamentul de Stat. Ar fi fost o raportare falsă „a producției de grâu la hectar” să se spună în 1985 că era vorba de o colaborare între mine și Securitate. Documentele din arhiva securității nu trebuie luate ca adevăruri garantate! Au fost și printre securiști potlogari și mincinoși, corupți, trădători nu mai zic!…

Alte detalii se pot găsi pe site-ul meu, în textele care vehiculează cuvîntul Securitate, dar mai ales în cartea Până la capăt, în manuscris, pe care promit s-o public peste rând. Eu uitasem de ea! O voi digitaliza cât de curând și o voi pune pe site! N-am încotro și-i urez lui Gabriel Liiceanu să-i dea Dumnezeu zile să apuce să citească cartea în care este personaj!… Poate îmi trimite o poză, pentru copertă! Cred că se va simți bine în această postură! Să nu uit: despre intersectările mele cu Securitatea am povestit și-n câteva cărți deja tipărite. În Șeitanii, în Marele Manipulator, în Salonul de reanimare… 

Voi reveni asupra subiectului, care se poate intitula și Decepții și satisfacții în relația cu Securitatea română! Pe curând, deci!

A consemnat Nikita Vancea

Share on Facebook

Tweet

Follow us