Iulian Cătălui despre ,,Dinamica limbii şi politici lingvistice de reducere a degradării limbii române” (IV)
Vă prezentăm ultima parte a eseului prezentat la Sala Senatului Academiei Fortelor Aeriene ,,Henri Coanda” din Brașov al scriitorul Iulian Cătălui, în cadrul Colocviului ,,Cultura Limbii”, cu ocazia primei editii a Festivalului ,,Limba Română” din Brașov, ce a avut loc în perioada 30-31 august 2019.
La acest colocviu au participat nume importante ale literaturii, istoriei, filosofiei si culturii romanesti precum: acad. Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Mircea Mihaies, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Ovidiu Pecican, Ion Dur, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abaluta, Vasile Spiridon, Laszlo Alexandru, Mihaela Malea Stroe, Adrian Lesenciuc sau Cristian Patrasconiu.
Redăm aici partea a doua a eseului ,,Dinamica limbii şi politici lingvistice de reducere a degradării limbii române” a scriitorului Cătălui.
III) Dinamica limbii: factori şi principii (continuare)
Deşi gramatica este mai rezistentă la asaltul inovaţiilor decât vocabularul, revin şi năvălesc cu insistenţă, în ultimii ani, câteva structuri pervertite care ameninţă să se impună: lipsa prepoziţiei pe la acuzativul pronumelui relativ care („Persoana care am căutat-o” ori „Strategia care am făcut-o”), fostul prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu fiind „celebru” pentru asemenea „inovaţii”, sau suprimarea negaţiei înaintea construcţiei restrictive cu decât („Am decât o casă”), mulţi politicieni şi afacerişti postdecembrişti emiţând astfel de expresii, ori generalizarea prepoziţiei în la contexte improprii („Merg în clubul Bamboo”), pentru a nu mai vorbi de cuvinte parazitare („Deci l-am găsit, deci nu era plecat”) şi altele.
În limba română vorbită continuă să facă „victime“ năbădăiosul ca şi, inclusiv în ograda politicienilor (ca şi senator, ca şi parlamentar, ca şi inginer); este utilizată frecvent locuțiunea adverbială pe surse, care, fără a fi eronată, tinde să devină un clişeu, după cum, mai nou, s-a impus formula „Vă spun cu toată dragostea…“, identificabilă în limbajul unor analişti politici (mai precis Bogdan Chirieac), iar despre dezacorduri cu articolul genitival al, a, ai, ale nu se poate spune decât că sunt la ordinea zilei.
S-ar putea scrie volume masive – şi chiar s-au scris – despre alterările fonetice, lexicale şi morfologice ale cuvintelor consacrate ca particularităţi regionale, aflate departe de normele limbii române literare, ca de exemplu: ghiţăl (corect: viţel), copchil (copil), blidon (bidon), ghivetă (chiuvetă), s-o dus (s-a dus), şuşá (şosea), îs (pentru sunt), îi (pentru este), plăcintuţî (plăcintuţe) ş.a.
Spre deosebire de „DOOM-1”, care recomanda pentru neologisme, în multe cazuri, formele ortografice „adaptate” (cros, croşetă, lebărvurşt, spicher etc., dar şi crossbar, consommé, living-room ş.a.) şi, implicit, pronunţarea corespunzătoare, „DOOM-2” înclină, în mod evident, către soluţia ortografică „etimologică” a preluării formei grafice şi sonore din limba de origine, deci rostirea originară: aide mémoire, ciao, curaçao, curriculum vitae, input, in quarto, mea culpa, per pedes, groom, looping, know-how, chalenger, iar variante etimologică o dublează pe cealaltă: pocher/ poker, rosbif/ roast beef, smeş/ smash, spicher/ speaker. În schimb, cuvintele turceşti nu au fost preluate în limba română, grafic şi sonor, originar, fiind preferată o formulă „adaptată”, şi cât de cât apropiată de forma originară, ca în exemplele următoare: başibuzuc (în turcă: basi-bozuk), bacşiş (în limba turcă: bahşiş), cafea (în turcă: kahve), manea (în turcă: mani, iată de unde provin oripilantele manele!) etc.
Starea limbii române din zilele noastre „în sens restrâns” este, după cum poate observa oricine, deplorabilă, chiar devastatoare, fiind descrisă în termeni dintre cei mai negativi cu putinţă.
Totuşi, etichetele de genul „stricare/ urâţire” sunt nejustificate şi lamentările aferente exagerate, este de părere lingvistul Mioara Avram, care crede că avem de-a face cu o perioadă marcată de… dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii române moderne – iar, dinamica înseamnă „viaţă intensă” şi „creativitate”, ca să-l pomenim pe Eugen Coşeriu.
Chiar dacă are şi manifestări nedorite, ca anglicismele, în special americanismele, ori înmulţirea cuvintelor de argou, a celor provenite din limba ţigănească sau neo-limbajul de lemn, dinamica limbii, ca „fenomen natural obiectiv”, nu poate fi strânsă în lanţurile unor reglementări de ordin legislativ şi administrativ cum s-a încercat cu faimoasa Lege Pruteanu.
Ar rezulta că dinamica unei limbi, şi limbile nu sunt „structuri fixe şi imuabile, ci organisme vii, în continuă mişcare şi diversificare, interferând unele cu altele”, nu trebuie sugrumată prin măsuri politice şi administrative, dar poate fi îmbunătăţită şi schimbată prin politici lingvistice inteligente.
Limba română este un astfel de organism viu, care evoluează constant în temeiul legilor lingvistice obiective, cu mențiunea că uzul vorbitorilor naţiei va impune în cele din urmă norma, iar totul trebuie judecat dialectic, în mişcare şi în evoluţie.
În condiţiile globalizării pe diverse planuri, care duce la unificare, omogenizare şi chiar uniformizare a limbii, culturii, ar prezenta interes să se compare dinamica limbii române actuale cu aceea a altor limbi europene, în special cu aceea a limbilor est-europene, din ţări cu aceleaşi procese social-politice de tranziţie de la comunism la capitalism.
Pe de altă parte, o limbă se îmbogăţeşte şi se întăreşte prin numeroasele „fapte extralingvistice” pe care i se întâmplă să le exprime, contacte cu alte civilizaţii, exigenţe de comunicare a noului, conflicte şi reînnoiri ale corpului social ce o foloseşte şi, am adăuga, prin dinamica ei internă şi politici lingvistice coerente şi neimpuse de puterea politică.
