Matia Rex: ”D’origine humile de progenie de Valacchia”!
În încheierea unui lung si interesant interviu cu Acad. Ion Aurel Pop, acesta a fost intrebat: „Domnule profesor, vă rog să ne relatați un episod istoric mai puțin cunoscut, din care să vedem ce atitudine aveau românii față de semenii lor…fie că e vorba de domnitori, de soldați, de oameni simpli… Mărturisesc că sunt puțin invidios pe studenții care au ocazia să vă asculte săptămânal”…
Vreau să vă spun o întâmplare de demult despre identitatea de român, fiindcă de ea mai vorbirăm, spre disperarea unora, ba chiar stăturăm la taclale. Ea se leagă de personalitatea lui Matia Corvin (e corect Matia, fiindcă se născuse în ziua apostolului Matia și nu a evanghelistului Matei), cel mai mare Rege al Ungariei, care era, prin tatăl său, de spiță românească.
Ajuns suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supușii „schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri. Când a ajuns rege, dar și mai târziu, când se visa împărat romano-german, suveranul era numit pe la colțuri Valachorum regulus („regișorul românilor”), ca și Ștefan cel Mare.
Voit ofensator pentru Matia – acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar „un crăișor al românilor” –, titlul este măgulitor pentru Ștefan cel Mare, care își câștigase astfel admirația unor cronicari pentru protejarea Ungariei, prin oprirea tătarilor și otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova. „D’origine humile de progenie de Valacchia” („de origine umilă, de neam din Valahia”) era formula prin care birocrația venețiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron, conform zvonurilor culese de la fața locului. Iar împăratul romano-german Frederic al III-lea observa disprețuitor că Matia era natus a Valachopatre („născut din tată român”).
E drept că originea românească a regelui este pusă uneori – în surse externe – în context pozitiv (cum face, pe la 1475-1476, solul venețian Sebastiano Baduario, care-i laudă pe români, caracterizați cu admirație ca fiind din neamul „serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor, deopotrivă „alături de părintele său și de majestatea sa”). Dar asta nu a schimbat prea mult percepția negativă din interiorul regatului…
Și acum vine episodul. Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiți de polonez, conform obiceiului, „valahi”) ai lui Ștefan cel Mare, după ce aceștia își începuseră mesajul prin 
cuvinte românești („Spune domnului nostru”), că, dacă așa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret.
Nicolae Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei cuvinte românești, putea să fie „un mijloc de a arăta că și acea limbă a strămoșilor săi, așa de asemenea cu latina, o înțelege”. Nu este foarte clar dacă regele înțelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau și pentru că era limba strămoșilor și a unei părți a supușilor săi. Consemnarea este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării indubitabile a românei cu latina. Declarând însă, de față cu demnitarii curții, că nu are nevoie de interpret, atunci când a auzit câteva cuvinte românești, marele om politic a alimentat și a confirmat cu siguranță rumorile despre descendența sa din români. Se spune ca la anumite „intalniri” mai puin simandicoase, chema lautari valahi la masa si nu se sfia sa murmure, odata cu „guristul”, versurile unei doine romanesti, de pe malurile Somesului.
Elita ungară știa, în general, că suveranul avea origini „umile, deci valahe” și că zvonul despre descendența regelui din Sigismund de Luxemburg ținea mai mult de legendă, ca și ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Țara Românească. Și oricum, chiar și „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o dinastie românească „schismatică”, ai cărei membri erau vasali ai regilor Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit de suveranul unei țări catolice precum Ungaria.
Matia Corvin a fost rege ungar și spirit renascentist european, într-o vreme când spunem că naționalitatea era de neglijat și, totuși, era privit de unii ca român, în acord cu neamul său pe linie paternă, cu neamul ultimului mare cruciat european, Iancu de Hunedoara.
Aceasta este adevarul chiar dacă mai spun unii că identitatea etnică este o ficțiune!
