Mircea Vulcănescu – prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru...

Mircea Vulcănescu – prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru (1)

„Numai prin restaurarea interioară a fiecărui român în duhul adevărului şi al iubirii se va naşte o nouă lume” (Părintele Liviu Brânzaş)

Mircea Aurel Vulcănescu s-a născut din părinţi olteni, Mihail (inspector financiar) şi Maria, la 3 Martie 1904, în Bucureşti. Între 1910-1914, frecventează şcoala primară la „Cuibul cu barză” şi „Izvor”. Intră al treilea la Colegiul „Matei Basarab” cu media 8, 81. În 1915, Societatea „Tinerimea Română” l-a premiat la un concurs de istorie. S-a înrolat ca cercetaş în cadrul Poştei Centrale. Suportă un vremelnic refugiu în Moldova între 1916-1918. S-a bucurat de înfăptuirea prin marea jertfă a poporului creştin a Marii Uniri a tuturor Românilor, rostind în numele elevilor un înflăcărat cuvânt de pe soclul ecvestru al lui Mihai Viteazul din Capitală în 29 Decembrie 1918.

În toamna anului 1921 s-a înscris în paralel la facultăţile de Litere-Filosofie şi Drept, participând la fondarea „Asociaţiei Studenţilor Creştini din România”, devenind astfel membru al Elitelor spirituale ale asociației  şi colaborator de seamă la „Buletinul A.S.C.R.”. S-a format îndeosebi sub înrâurirea filosofului Nae Ionescu, a istoricului Vasile Pârvan şi a sociologului Dimitrie Gusti. Satisface stagiul militar la Şcoala Militară de GeniuBucureşti, între 1923-1924, ca voluntar. Ca student elaborează studii aprofundate despre „Cercetări asupra cunoştinţei”, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei”, „Încercare asupra existenţei”, „Concepţii originale din Încercarea asupra existenţei”, „Note asupra esenţei”, „Sistemul meu filosofic: existentismul”. (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române,1991).

Anul 1925 devine foarte important pentru consacrarea gânditorului Mircea Vulcănescu, astfel: – Ianuarie debutează cu o teză în sociologie, „Individ şi societate în sociologia contemporană” ,  cu care și-a luat licenţa în Litere şi Filosofie cu Magna cum Laudae. – În aprilie acelaşi an participă la Goicea-Mare-Dolj alături de D. Gusti la prima cercetare sociologică și  îşi ia apoi şi licenţa în Drept. – În 4-12 august participă la Geneva la un simpozion din partea Federaţiei Universitare Internaţionale pentru Societatea Naţiunilor, prezentând lucrarea Viaţa universitară. – În 25 octombrie s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, care-i va dăruii  fetiţa Elene-Maria-Viorica. – În noiembrie ajunge la Paris pentru desăvârşirea studiilor în drept, sociologie şi ştiinţe economice unde  îşi va pregăti doctoratul. – În  anul 1927, în cadrul Facultăţii de Drept din Paris şi-a luat Doctoratul în ştiinţe economice şi politice, sub îndrumarea profesorilor C. Bougle şi Paul Fauconnet, cu tema „Încercare asupra profesiunilor intelectuale”. Tot la Paris a audiat cursurile religioase ale marilor filosofi-teologi ruşi, Nicolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Leon Zander, Jacques Maritain, cursuri frecventate şi de tânărul Serghei Saharov, care va pleca la Muntele Athos, călugărindu-se sub numele de ieromonahul Sofronie Saharov, unul dintre Stâlpii Ortodoxiei. Conferenţiază în capitala Franţei alături de Vasile Băncilă şi V. Pavelcu. Vine în ţară în 1928. – Între 1928-1932 face studii de cercetare sociologică în localităţile Drăguş-Făgăraş, Runcu-Gorj şi Cornova-Basarabia. – În 1929, Ianuarie-Februarie declanşează o campanie anti sinodul B.O.R., printr-o serie de articole apărute în cotidianul „Cuvântul”, având în vedere că Patriarhul Miron Cristea devenise membru în Consiliul de Regență. În luna Mai s-a încadrat în Ministerul de Finanţe, la Oficiul de Studii ca referent. De la 1 Octombrie ajunge asistentul universitar al profesorului Dimitrie Gusti pe catedra de sociologie, etică şi politică. Între anii 1929-1935 va preda la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, cursurile de economie politică şi ştiinţe juridice, în paralel cu cel de statistică morală la Şcoala Superioară de Statistică (1930-1935). În 1930 s-a căsătorit cu Mărgărita-Ioana Niculescu, care îi va dărui două zâne, Elisabeta-Alexandra (Sandra) în 1931 şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) în 1933. Din anul 1930 până în 1944 va fi asistent pe catedra de etică. – În martie 1932 îi apare studiul Logos şi eros în metafizica creştină, în revista ortodoxă „Floarea de foc”, (an I, nr. 10, 12 Martie 1932). – În octombrie  1932 a iniţiat Asociaţia de Arte, Filosofie şi Litere – „Criterion”, susţinând seminarii în cadrul simpozioanelor „Idoli” sau „Tendinţe 1933”, conferenţiind despre „Lenin şi leninismul; Filosofia lui Freud; Andre Gide, călăuză a vieţii interioare; Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii etc. – În 11 noiembrie 1933 ţine conferinţa, „Jean Cocteau şi zădărniciile virtuozităţii”. – În 1934, scrie studiul „Condamnarea lui Origen”, iar la 15 Octombrie apare „Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie”, sub semnăturile lui Mircea Vulcănescu,  Alexandru-Christian Tell, Henri H. Stahl, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Sandu Tudor, grup lăudat de P. Morand: „Din grupul « Criterion », unul dintre cei mai importanţi dintre ei, Mircea Vulcănescu, este neotomistul ortodox”. (Paul Morand, Bucarest, Paris, Librairie, 1935, p. 212) – În 19 iunie 1935 ajunge director la Direcţia Vămilor.  – În februarie 1936 vorbeşte despre Gargantua, iar în toamnă expune Paradoxurile vieţii spirituale. – În  Iulie 1937 – director al Datoriei Publice. Prezintă „Cronica actualităţii. Externă”. – Tot în anul 1936, a făcut parte din conducerea Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”, cu studiul de peste 100 de pagini, „Războiul pentru reîntregirea neamului”. – Din anul 1937, a elaborat tipologia ontologică a dacoromânului în „Omul românesc”, „Ispita dacică”, „Existenţa concretă în metafizica românească”, „Dimensiunea românească a existenţei”, – În 12 februarie 1938  ţine conferinţa  la sala  „Ioan I. Dalles” – Viaţa şi opera lui Claude Debussy, iar în 24 Februarie se pronunţă alături de ceilalţi 276 de bucureşteni împotriva textului Constituţiei, edictată de Carol al II-lea în 20 Februarie 1938. – În 3 martie 1940, ţine seminarul „Ideea de Dumnezeu în filosofia lui Toma d’ Aquino”, la Căminul „Sfântul Augustin”, iar la 7 Aprilie, în Sala Dalles a rostit conferinţa intitulată Creştinul în lumea modernă. În lunile august-septembrie, participă în cadrul comisiei româno-bulgară, de la Craiova, privind retrocedarea Cadrilaterului, către Bulgaria. În octombrie ia atitudine făţişă la Radio, împotriva Dictatului de la Viena privind smulgerea Ardealului de Nord din Trupul Ţării, prin articolul Gînduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe. (Textul va apărea în „Dacia”-1941). – Din Noiembrie 1940, devine preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale. În 27 ianuarie 1941, ajunge secretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Ion Antonescu, până în 23 August 1944, perioadă în care editează patru cursuri universitate ale filosofului Nae Ionescu, anuarul „Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte” (1942, 1943). În mai 1941,în a doua jumătate a lunii, Comitetul de iniţiativă pentru dezgroparea cetăţilor dace din munţii Sebeşului a organizat 5 conferinţe la Sala Dalles: 18 Mai, Simion Mehedinţi, Ideea dacică în cugetarea geografică românească; – 20 mai, Constantin Daicoviciu, Spaţiu şi popor dacic;  – 24 mai, Ion Conea, Virtuţiile eterne ale Daciei; – 28 mai, Dan Botta, Spiritul dacic în lume; – 31 mai, Mircea Vulcănescu, Componenta dacică a sufletului românesc. – În 10 ianuarie 1943 îi apare Dimensiunea românească a existenţei. – În 25 ianuarie 1944, conferenţiază la Dalles despre Leon Bloy. – La 23 august 1944,după lovitura de stat regală, arestarea Mareşalului Ion Antonescu, de către regele Mihai şi comuniştii săi, demiterea guvernului, Mircea Vulcănescu, revine pe postul de director al Datoriei Publice, unde îşi pregăteşte al doilea Doctorat, cu Teza „Problemele economiei româneşti după al doilea război mondial”.

 Mircea Vulcanescu

Considerând că nu era suficient Decretul-lege promulgat la data de 20 ianuarie 1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării publicat în  în „Monitorul Oficial nr. 17/27ianuarie 1945, pag.418-419, în 24 Aprilie 1945 Mihai I promulgă în 21 Aprilie 1945 și Legea nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război publicată în Monitorul Oficial nr. 94/24 aprilie 1945, pg. 3362-3364. În contextul acestor legi-decrete regale, în 18 Mai  1946,  este arestat pentru 10 zile filosoful Mircea Vulcănescu în timpul desfăşurării procesului Conducătorului Statului-Mareşal Ion Antonescu.

În 22 Iunie 1946 apare, promulgată la 21 Iunie 1946 , Decretul –Lege nr. 445 pentru reglementarea cercetării şi judecării infracţiunilor prevăzute de Legea 312 din 24 Aprilie 1945. În August acelaşi an, Ministerul de Finanţe îl consultă pe Mircea Vulcănescu pentru tratativele de pace ce aveau loc la Paris. În loc de mulţumiri, filosoful este arestat şi depus la închisoarea Mănăstirea Văcăreşti în 30 August. Între decembrie 1946-ianuarie 1947, s-a desfăşurat procesul celui de-al doilea lot, privind miniştrii guvernului Ion Antonescu, în faţa secţiei a VIII-a, a Curţii Criminale (chiar criminală!) Bucureşti, Mircea Vulcănescu primind 8 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Face recurs, care se judecă în 14 Februarie 1947, în faţa secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie. În 18 August 1947 s-a publicat, promulgată din 15 August 1947, Legea nr. 291 de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii.În15 Decembrie 1947, în faţa secţiei a IX-a a Curţii de Apel Bucureşti s-a rejudecat procesul lotului al doilea al exminiştrilor guvernului Ion Antonescu. –  În 15 Ianuarie 1948, filosoful ex-ministru Mircea Aurel Vulcănescu, a pledat timp de patru ore neîntrerupt Ultimul său cuvînt. Recursul a reconfirmat prima condamnare de 8 ani temniţă grea, degradare civică şi confiscarea averii. – În 28 Octombrie 1952, Mircea Aurel Vulcănescu, unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a avut neamul nostru daco-român, a murit graţie regimului comunist, inuman, totalitar, diabolic în temniţa Aiudului, fiind aruncat într-o groapa comună din Dealul Robilor. S-a stins astfel unul dintre marii Luceferi ai Ortodoxiei, în plină strălucire a spiritualităţii sale creştin-universale. Ca traducător al poetului Maria Rilke, l-a fascinat versul: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui”. Şi a primit moartea sa prin iubire martirică. – În 1967, la Paris, i-a apărut conferinţa Creştinul în lumea modernă, în revista „Prodomos”, nr.6/ 1967 şi tot în aceeaşi revistă articolul Trepte pentru Mircea Vulcănescu, de Mircea Eliade, nr.8-9 Martie/ 1968. – În 1971, Pompiliu Caraioan pune în evidenţă rolul major al lui Mircea Vulcănescu la Sociologia românească, în Sociologia Militans (IV). – În 1980, s-a reeditat  Dimensiunea românească a existenţei, în „Caiete critice”. – În 1981, H.H. Stahl aminteşte participarea la campaniile monografice a lui Mircea Vulcănescu în Amintiri şi gânduri. – În 1983, la Paris, revista „Ethos” îi dedică întregul număr 4 filosofului Mircea Vulcănescu, unde apare integral Ultimul cuvânt. – În 1984, apare O amintire despre Mircea Vulcănescu, semnată de Constantin Noica în „Almanahul literar”. – În 1991, s-a reeditat Dimensiunea românească a existenţei, la Editura F.C.R.; Logos şi eros în Ed. „Paideia” şi lucrarea lui Ştefan Fay, Sokrateion-sau mărturie pentru om (amintiri despre Mircea Vulcănescu), Ed. „Humanitas”. – În 1992, au apărut la Editura „Humanitas”, operele, Ultimul cuvânt şi Nae Ionescu – aşa cum l-am cunoscut. – În 1995, la Editura „Eminescu” i-a apărut volumul II de publicistică, Chipuri spirituale.

Opera filosofului

În „Omul Românesc”, filosoful conturează chipul Neamului, ca „o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pămînt, sînge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi temeiuri.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991, p. 15). În „Ispita dacică”, gânditorul nostru reflectă aura structurii sufletului dacoromân nemuritor apărut cu Zorii creaţiei în sânul ontologic al Neamului ancestral, punându-l permanent în evidenţa sa primordială, transfigurat prin spiritualitatea dacismului întru creştinismul hristic. Studiul său nu este abordat istoric, ci metafizic, folosind metoda fenomenologică trasată de Cantemir, Eminescu, Haşdeu, Conta, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, Ovidiu Papadima, Anton Dumitriu, Ştefan Bârsănescu, Mircea Eliade, Sandu Tudor, Curtius, Scheler, Webăr. „Nu trebuie să te aşezi sub Columnă ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Hunedoara nu s-a schimbat pînă astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului. Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne acoperă, în oraşul acesta de dolmeni şi de menhiri care ne încojoară, în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rîndul ei îşi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas. Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia această universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor e tracică şi ea”. (ibid, p. 47).

Elaborând Dimensiunea Românească a existenţei, filosoful mărturiseşte despre efigia imperială a Neamului. „Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să impună altora perspectiva lui proprie a existenţei, e în stare să dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evidenţă lipsurile şi, cu voie sau fără nevoie, să facă pe străin să se încline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală! Pe plan spiritual, tot ceea ce există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este”. (ibid., p. 92).

În „Eros şi Logos”, filosoful tâlcuieşte metafizic creştin Dragoste şi Cuvânt. Trebuie precizat însă că termenul Eros are o dublă semnificaţie, cea fizică în sensul de Amor, nuanţă renascentistă apuseană şi cea spiritual-răsăriteană, metafizic creştină, chiar mistică numită Agape, cu sens de dragoste, comuniune creştin-ortodoxă. „Dragoste şi Cuvânt” sunt însuşirile divine ale Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul. „Logosul este însuşi Iisus Hristos fiinţînd dinainte de veac, îndurător în veac şi biruitor peste veac…Cu totul altceva vor fi prin urmare cunoaşterea şi iubirea omenească (nous şi eros) şi cu totul altceva vor fi cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu: Logosul şi Îndurarea… Altceva vor fi şi Dragostea şi înţelegerea, desigur în noi şi la Dumnezeu, şi totuşi… cu totul altceva nu vor fi”. (Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros. Ed. Paideia, Bucureşti-1942, p. 19-20).

Filosoful Mircea Vulcănescu s-a adăugat Generaţiei sale de Aur, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Dan  Botta, Traian Herseni, Constantin Noica, Mihai Manoilescu, Sandu Tudor, cea de-a şasea a României moderne, începând cu cea a lui Tudor Vladimirescu-1821, numind-o, prin momentul ei spiritual de excepţie, „Tânăra generaţie”, înfiptă adânc prin cele şapte rădăcini ale sale în sens: biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural-politic şi economic.

O altă problemă fundamentală care l-a preocupat pe filosoful-sociolog Mircea Vulcănescu a fost problema Statului. „Un stat care nu poate asigura existenţa fizică şi spirituală a neamului majoritar, un stat care nu poate promova valorile naţionale este un stat care se condamnă singur”. (Mircea Vulcănescu, Tînăra generaţie -Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români? Ed. Compania, Bucureşti-2004, p. 128). Cea mai importantă formă de structurare a Statului este ca el să devină naţional creştin pentru a milita în slujba instituţiilor sale fundamentale: biserică, familie, şcoală, armată, justiţie, economie în structura lor românească. „Problema sufletului românesc în faţa invaziei cotropitoare a Apusului, problema formei de viaţă românească – a desluşirii a ceea ce este cu adevărat al nostru, a cuvîntului pe care-l avem de spus altor neamuri…Naţionalismul se cere împlinit în planul concret al valorilor economice, pe linia lui Cuza, iar în planul cultural, pe linia lui Eminescu şi a lui Iorga”. (Mircea Vulcănescu, Tânăra generaţie…, op. cit., p.129).  

Filosoful creştin ortodox Mircea Vulcănescu vedea societatea ca pe o Biserică a lui Hristos, unde viaţa socială îşi trage seva din Tradiţia creştină, pentru a deveni la rându-i garanţia autenticităţii religioase. Altfel spus, viaţa socială trebuie să fie vatra religioasă în care arde permanent Rugul aprins al Creştinismului autentic. „Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea; factor de ordine şi înfrânare a ispitelor şi nălucirilor sociale: credinţa; factor de sprijin şi mîngâiere în vremuri de grea cumpănă: nădejea. Omul, cu tot progresul tehnic, nu e stăpânul destinului său. Valorile religioase se impun celor sociale: în cultură – împotriva umanismului sec şi inuman; în economie – împotriva materialismului etic şi a tehnicizării vieţii (inumanizare); în drept şi în politică – împotriva subordonării tuturor valorilor la cele impuse de acţiunea practică.” (Mircea Vulcănescu, Creştinismul în Lumea Modernă. Răul Veacului şi Criza Bisericii. Ed. „Cuvântul Ortodox”, Bucureşti, 2013, p. 36).

Fiinţa, persoana şi opera profesorului creştin ortodox, filosof, sociolog, poet şi traducător Mircea Vulcănescu s-au întrupat într-una dintre cele mai complexe personalităţi ale veacului al XX-lea, prin cele 146 de lucrări, astfel: 54 de economie şi statistică, iar 79 de artă, etică, istorie, istorie militară, filosofie românească şi universală, probleme de generaţie, teologie. A susţinut 70 de conferinţe pe teme diverse, artă, cultură românească-universală, economie, etică, istorie naţională-universală, filosofie românească-universală, monografie socială, probleme de generaţie, teologie ortodoxă, catolică, protestantă. Vreme de 18 ani a predat seminarii şi cursuri de drept, economie politică, etică, statistică. A activat prodigios în publicistică la „Azi”, „Criterion”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul”, „Familia”, „Gând românesc”, „Gândirea”. A scris cele două volume de referinţă, „Pentru o nouă spiritualitate filosofică” şi „Chipuri spirituale”.  

Analizând în profunzimea entităţii româneşti gândirea religioasă, filosoful a selectat trei nume: Lucian Blaga, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. Filosoful Culturii, Lucian Blaga este măsurat prin dimensiunea ultimelor sale trei cărţi, „Eonul dogmatic”, „Cunoaşterea luciferică” şi „Censura transcendentă”. În „Eonul dogmatic”, Blaga este obsedat de natura misterului şi sensul tainei, care oricât ar fi de adânc cercetate, tot rămâne „ceva” misterios şi tainic. În „Cunoaşterea luciferică”, filosoful analizează relaţia dintre cunoaştere şi mister, pe baza „crizei în obiect”, care deschide un nou mister, fiind deci superioară cunoaşterii paradisiace care rămâne latentă, precritică. În „Censura transcendentă”, Blaga susţine că subzistenţa misterului în cunoaştere se explică printr-o „ascundere voită” a Marelui Anonim, numită cenzura transcendentă.

Mircea Vulcănescu se pronunţă: Filosofia lui Blaga nu este mistică, fiindcă gândirea lui este pozitivistă, silind misterul „să-l descrie, să-l reducă, să-l destăinuiască.” (Mircea Vulcănescu, Posibilităţile filosofiei creştine, Bucureşti, Ed. Anastasia, p. 59). Nae Ionescu, dimpotrivă demonstrează dialectic infirmitatea raţiunii de cunoaştere a tainei, unde toate trei la un loc psihologia, sociologia şi filosofia sunt irelevante „pentru actul religios”. Oricât de mari sunt cei doi filosofi Lucian Blaga şi Nae Ionescu ei rămân doar metafizicieni creştini, fără împlinire mistică, desăvârşire duhovnicească. Revelaţia divină este Darul de Sus care se pogoară prin comuniunea deplină a creştinului, prin trăirea în jertfire şi iubire cu Dumnezeu care i se descoperă tainic.

Nichifor Crainic se deosebeşte de gândirea sistematică a celor doi, prin natura sa de eseist religios, pătrunzând adânc, deci mistic în miezul duhovnicesc, revelat.  „Ultimul cuvânt”, pledoaria filosofului dr. dr. Mircea Vulcănescu în recursul procesului său a fost scris în perioada decembrie 1947-Ianuarie 1948 şi rostit în faţa secţiei a IX-a Criminală a Curţii de Apel Bucureşti în ziua de 15 Ianuarie 1948 – Ziua profetului Mihail Eminescu. Atunci s-a judecat al doilea lot  al ex-miniştrilor guvernului Mareşal Ion Antonescu sub acuzaţia impusă „că au provocat dezastrul ţării” în baza legilor nr. 312/ 1945, 445/ 1946 şi 291/ 1947.

În vreme ce regele Mihai îşi cântărea timpul său bucuros că a scăpat de Mareşal, în vreme ce comuniştii pregăteau, calculau, prevedeau cântărirea puterii lor după furtul viitoarelor alegeri, în vreme ce ţărăniştii mergeau pe „mâna” englezilor şi liberalii priveau sub jobenul „unchiului” Sam, iar timpul lor ajunsese pe fundul clepsidrei, Mareşalul Ion Antonescu, resemnat însemna pe cartea citită la închisoarea Jilava, „Le lac de songes”, de Albert Paraz, următorul text profetic: „Un popor care tolerează toate credinţele şi toate filosofiile, dar se lasă subjugat de cele mai degradante dintre ele, un popor care nu găseşte nici o motivaţie nevoii de a-şi apăra modul de viaţă ales (chiar dacă acesta este greşit), merită nu doar lecţia pe care istoria i-a administrat-o şi umilinţele cu care învingătorii săi l-au copleşit, el merită chiar să-şi piardă dreptul la existenţă”. (Teodor Duţu, După 50 de ani – Amintiri despre cei care nu mai sunt, Vol. 1, Buzău, Ed. Alpha MDN, noiembrie 1999, p. 203).

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.