„De ce Rusia câștigă?”
De peste doi ani încoace citim, ascultăm și urmărim afirmațiile hilare ale mașinii de propagandă mercenară despre „eșecul Rusiei”, publicații precum „New York Times” devenind efectiv tabloide în toate, cu excepția numelui, cu rapoarte că Rusia ar fi pierdut „sute de mii de militari”. Simultan, ei au continuat să citeze cifrele oficiale ale juntei neo-naziste despre „puțin peste 30.000 de trupe proprii morți în acțiune. Cu toate acestea, de când contraofensiva de anul trecut a eșuat,această formulare a început să se schimbe.  În ultimele luni, asta s-a transformat efectiv într-un mod de panică completă, fie cu „scenariile apocalipsei” apărând, fie cu secțiunile „războiului din Ucraina”, care debordau anterior cu rapoarte despre 1victoriile” regimului de la Kiev, recent înlocuite cu actualizări repetate despre… eclipsa de soare. Cu toate acestea, ignorarea realității nu va schimba situația și mulți oameni au pus întrebări despre situația de pe teren.
De ce, dintr-o dată, Rusia câștigă?
De ce nu funcționează sancțiunile?
Mai bine spus, de ce au un efect contrar, economia Moscovei bătând recorduri și devenind cea mai puternică din Europa, în timp ce Occidentul trece printr-o criză economică?
Și totuși, în loc să se uite în oglindă și să găsească o modalitate de a face față cu adevărat la toate acestea, polul de putere condus de S.U.A. recurge la mai mult de aceeași veche propagandă de război. Și anume, administrația Biden insistă acum că „Rusia s-a reconstituit aproape complet militar”.
Pe 3 aprilie a.c., secretarul adjunct de stat Kurt Campbell a afirmat acest lucru la un eveniment găzduit de infamul amestec pro-democrat și neoliberal-extremist-belicultor neoconcentrist Center for New American Security (C.N.A.S.). „Am evaluat în ultimele două luni că Rusia și-a refăcut aproape complet forțele din punct de vedere militar” (Kurt Campbell).
El a adăugat că acest lucru s-a întâmplat în ciuda sancțiunilor Occidentului, care trebuiau să „deterioreze proviziile, finanțarea și capacitățile militare [rusești]. „Defense News” a găsit evaluarea lui Campbell destul de surprinzătoare, aceasta „contrazicând afirmațiile Pentagonului și ale aliaților europeni ai S.U.A.”  
Și anume, chiar luna trecută, în cadrul celei de-a 20-a întâlniri a grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei (U.D.C.G.), secretarul american al Apărării Lloyd Austin a declarat că de la începutul operațiunii militare speciale (S.M.O.) „cel puțin 315.000 de soldați ruși au fost uciși sau răniți”.
El a adăugat, de asemenea, că Rusia ar fi cheltuit „până la 211 miliarde de dolari pentru a-și echipa, desfășura, întreține și susține forțele sale în Ucraina” și că acest lucru se presupune că o va costa „1,3 trilioane de dolari în creșterea economică anticipată anterior până în 2026”.
Dacă cifrele sunt adevărate, ar fi destul de impresionant pentru o țară care ar trebui să fie un „depozit cu bombe nucleare”.
Cu toate acestea, având în vedere istoria minciunilor flagrante despre aproape orice ale Occidentului condus de S.U.A., astfel de afirmații trebuie luate ca un camion de glume nesărate, cifrele reprezentând recunoașterea imenselor cheltuieli  N.A.T.O. și a pierderilor juntei ucrainene, deoarece ambele doar răstălmăcesc cifrele reale și le raportează pe cele care nu le plac drept presupusele „pierderi” ale Moscovei.
De așteptat, înaintarea trupelor rusești în mai multe sectoare ale frontului este atribuită „scăderii ajutorului american, ceea ce duce la lipsa de muniții pe linia frontului Ucrainei”. Interesant este că afirmațiile lui Austin au fost precedate de declarațiile ridicole ale altor oficiali occidentali că forțele Moscovei „ar avea nevoie de ani de reconstrucție”. Și anume, la mijlocul lunii ianuarie, Laurynas Kasčiūnas, președintele Comitetului pentru Securitate Națională și Apărare din Parlamentul Lituanian, a declarat că Rusia va avea nevoie de 5-7 ani pentru a-ți revigora forțele.
Și totuși, evaluarea lui Campbell sugerează că cele prezentate s-au întâmplat înntr-un interval de doar două luni, fapt care spune aproape tot ce trebuie știut despre „oficialii occidentali «bine informați»”.
„Defense News” atribuie „procesul de reconstrucție” creșterii cheltuielilor rusești pentru apărare, evaluând că acestea se ridică acum la 6% din P.I.B.-ul Rusiei. Totuși, economia sa nu este „în zdrențe”, și dacă acesta este cazul, de ce „răul Kremlin” este capabil să mărească cheltuielile?

Toate acestea arată că mașina de propagandă continuă să fie prinsă în în rețeaua propriilor minciuni și a „bulelor de realitate”. Cu toate acestea, Occidentul încearcă cu disperare să (re)construiască narațiunile sale de propagandă pentru consum intern. Acum ajunge până la a atribui „vina” rezistenței Rusiei nu numai Chinei, ci și Coreei de Nord și Iranului, conform afirmațiilor lui Campbell și a altui oficial înalt al administrației cu probleme – Biden.
„Am văzut într-adevăr [Republica Populară Chineză] a început să ajute la reconstruirea bazei industriale de apărare a Rusiei, umplând în esență comerțul cu partenerii europeni care a expirat când Rusia a invadat”, a declarat celălalt oficial în fața reporterilor, impunând condiția. de anonimat.
Se pare că președintele Joe Biden a făcut astfel de afirmații într-un dialog cu omologul său Xi Jinping, dar și secretarul american al Trezoreriei, Janet Yellen, în timpul unei vizite recente în China. Beijingul pare complet nepreocupat, deoarece a afirmat în repetate rânduri că amenințările Washingtonului D.C. cu privire la legăturile sale strânse cu Moscova nu înseamnă nimic, mai ales că Statele Unite și statele satelite vasale continuă să escaladeze atitudinea agresivă în Asia-Pacific.
Se pare că pur și simplu menținerea unor relații economice și financiare normale cu Rusia se rezumă acum la „a ajuta” eforturile sale de a respinge agresiunea N.A.T.O. în Europa.
La urma urmei, chiar dacă țări precum China, Iran și Coreea de Nord construiesc legături mai strânse cu vecinul lor nordic, este de așteptat doar ca țările pe care politica Occidentului continuă să le amenințe să găsească modalități de a-și uni forțele.
Interesant este că raportul „Defense News” admite efectiv și pierderile uluitoare ale juntei kieviene, deoarece susține că „succesul Moscovei a adăugat presiune asupra guvernului de la Kiev, care în această săptămână a redus vârsta de recrutare de la 27 la 25 de ani, pe fondul pierderilor din partea linii de front”.
Dacă pierderile de forță activă ale regimului de la Kiev se ridică la doar 31.000, cu siguranță nu ar reduce vârsta de recrutare forțată. Mai rău încă, se ia în considerare chiar și posibilitatea de a accesa peste trei milioane de femei ucrainene fără copii, demonstrând încă o dată cât de disperată este situația.
Cu toate acestea, forța combatantă în sine nu înseamnă mare lucru dacă aproximativ 80-85% din militarii ambelor părți cad victime ale artileriei, a dronelor și armelor cu rază lungă de acțiune.
Datele câmpului de luptă arată că, în medie, tocmai Rusia are un avantaj de 10/1 în toate acele sisteme, ceea ce explică și mai mult pierderile ucrainene.

Autor: Drago Bosnic, (comentator geopolitic și militar independent)
Preluare: https://infobrics.org& https://www.globalresearch.ca
Sursa: art-emis.ro

Cele paisprezece puncte ale presedintelui Wilson l-au propulsat pe conducatorul Statelor Unite in prim-planul politicii mondiale.
Un lider cu autoritate morala, cunoscut pentru eforturile sale de recunoastere a dreptului de autodeterminare al natiunilor si pentru ca a incurajat dezvoltarea regimurilor democratice, lui ii este inmanat Premiul Nobel pentru Pace in 1919, ca urmare a rolului sau central in constituirea Ligii Natiunilor.
Insa, cu nici cinci ani mai devreme, Woodrow Wilson daduse ordinul ca trupele Statelor Unite sa intre in Haiti si sa preia controlul micii tari din Caraibe, dupa ce presedintele pro-american al tarii este inlaturat de la putere.
Nemultumirile legate de regimul de ocupatie al Statelor Unite au erupt in cele din urma in 1918, cand in jur de 40.000 de haitieni s-au rasculat. In confruntarile ce au urmat cu soldatii americani, 2.000 de oameni si-au pierdut viata.
Desi ocupatia propriu-zisa se va incheia in 1934, guvernul Statelor Unite va continua sa detina controlul tarii prin dictatorii militari pe care i-a sustinut in urmatoarele decenii.
Woodrow Wilson nu a fost nici primul si nici ultimul presedinte american care nu a respectat suveranitatea tarilor latine. Doctrina Monroe, enuntata inca de la inceputul secolului al XIX-lea, dadea guvernului Statelor Unite dreptul de a interveni in orice tara a continentului sud-american.
Numita dupa presedintele american James Monroe, el a sustinut ca orice amestec al puterilor europene in Lumea Noua trebuie vazut ca o agresiune, Statele Unite avand obligatia morala de a interveni si de a proteja tarile latino-americane in fata acestor transgresii. In alte cuvinte, o imputernicire ideologica pentru justificarea propriilor tendinte hegemonice.
In acest fel, Doctrina Monroe a devenit piatra de temelie a politicii externe americane pentru o buna parte a urmatoarelor doua secole. Rasturnari de regim, lovituri de stat sau invazii militare, toate au facut parte din arsenalul intrebuintat de Statele Unite pentru a-si mentine necontestata dominatia asupra tarilor din America Latina. Pentru ele nu a existat niciun drept de autodeterminare.

Lovitura de stat din Guatemala din 1954 si patru decenii de razboi civil
Poate ca cel mai cunoscut exemplu in acest sens este al Guatemalei. In vara lui 1944, generalul pro-american Jorge Ubico este inlaturat de la putere in urma unei insurectii a studentilor, intelectualilor si a ofiterilor nemultumiti de regimul sau. Dincolo de politicile sale represive, el concesionase sute de mii de hectare corporatiei americane United Fruit Company pentru a-si asigura sustinerea Washingtonului.
In anii ce au urmat indepartarii lui Jorge Ubico, presedintii alesi democratic ai Guatemalei au implementat un numar de reforme sociale, urmarind totodata improprietarirea taranilor prin exproprierea pamantului concesionat. Nemultumiti de politicile liberale, magnatii guatemalezi au reactionat, acuzandu-l pe ultimul dintre presedinti, Jacobo Arbenz, de simpatii comuniste, sperand intr-o implicare a Statelor Unite.
Totodata, United Fruit Company s-a aflat in spatele unei campanii de denigrare a acestuia, starnind in presa americana zvonuri legate de asa-zisele eforturi ale presedintelui Arbenz de a impune un regim de factura sovietica in Guatemala.
Cuprinsi de „panica rosie” a epocii McCarthy, s-a reusit destul de usor manipularea opiniei publice din Statele Unite, incat interventia in tara central-americana nu a intampinat obstacole. Presedintele Eisenhower a redus ajutorul financiar si volumul schimburilor comerciale, cu repercusiuni economice grave pentru Guatemala si slabind din interior pozitia lui Arbenz.
Serviciile secrete americane il racoleaza pe colonelul Carlos Castillo Armas, un ofiter guatemalez exilat in Statele Unite si pe 18 iunie 1954, conducand un grup de mercenari, a intrat clandestin in Guatemala cu scopul de a-l inlatura pe Arbenz. Fortele navale ale Statelor Unite sunt desfasurate in apele teritoriale ale Guatemalei, iar aviatia americana incepe un bombardament al obiectivelor cheie ale tarii.
In acest context, confruntandu-se si cu revolta propriilor ofiteri, inspaimantati de zvonurile unei posibile invazii a trupelor americane, presedintele Arbenz decide sa nu prelungeasca inevitabilul si isi depune mandatul. Puterea este preluata de colonelul Carlos Castillo Armas, inaugurand patru decenii de dictaturi militare, toate primind consimtamantul Washingtonului.Ads
S-a trecut la eliminarea disidentilor politici si la reprimarea populatiei, in unele cazuri mergand pana la genocid. Raspunsul guatemalezilor nu s-a lasat asteptat. In intreaga tara s-au inchegat miscari de rezistenta, iscandu-se un razboi civil care a durat zeci de ani si in urma caruia au murit mai mult de 200.000 de oameni.
Luptele nu au incetat decat dupa ce Statele Unite s-au erijat in rolul de mediator al conflictului si au cerut guvernului militar incheierea unei paci cu factiunile rebele si intoarcerea la democratie, tocmai in 1996.

Doua secole de interventionism american
Inca de la insusirea Doctrinei Monroe, Washingtonul a intervenit de zeci de ori in tarile sud-americane, devenind principalul factor destabilizator al regiunii. Sunt finantate militiile rebele impotriva guvernului sandinist din Nicaragua, responsabile apoi pentru uciderea a mii de civili in urma unor actiuni teroriste de amploare.
In timpul razboiului civil din Salvador, serviciile secrete americane au sprijinit nu doar grupurile paramilitare, dar si fortele guvernamentale, instigand o perpetuare a conflictului care a luat viata a circa 80.000 de oameni.
Statele Unite au jucat un rol activ in separarea Panamei de Columbia si au ocupat Panama in mai multe randuri pentru a-si proteja interesele economice. In timpul invaziei din 1989, cand a fost inlaturat de la putere Manuel Noriega, capitala este bombardata, iar 2.000 de oameni sunt ucisi.
S-au cheltuit sume imense de bani pentru a destabiliza guvernul ales democratic al presedintelui brazilian Goulart, dupa ce reformele sale au incercat sa diminueze din influenta transnationalelor americane.
Toate acestea sunt doar o parte a nenumaratelor interventii pe care, apt-numitul „Jandarm al lumii” le-a intreprins in scopul promovarii propriilor interese in tarile latine, interventii care, in ciuda retoricii, continua pana astazi.

Sursa: Ziare.com