O enigmă şi un miracol istoric: Volohii din Carpaţii Păduroşi (Ucraina)

La aproximativ 200 km de oraşul Sighetul Marmaţiei, pe drumul ce  duce spre Ujgorod, în apropierea Muncaciului (azi, ambele oraşe, în Ucraina), sălăşluiesc şi convieţuiesc în jur de   10.000 de volohi, în localităţi precum: Poroskovo, Mircia, Cvaşniţa, Obava, Ardanovo ş.a. Rămaşi „fără soartă”, „decăzuţi din destin”, volohii din Carpaţii Păduroşi s-au descoperit ca o etnie românofonă, până mai ieri orfană, abandonată istoric, ignorată de autorităţi, dar rezonând româneşte, pendulând disperat între apelativele de „ţigani albi” şi româno-volohi. Din pacate,situatia lor a ramas la fel de tragica,fiind cautati pentru „convertire” doar de diverse secte religioase,dar nu si de reprezentanti legitimi ai bisericiilor ortodoxe (macar din Romania daca cea ucraineana ii repudiaza…)Ca sa nu mai vorbim despre , practic , inexistentul Departament al romanilor de pretutindeni,condus pana mai ieri de un deputat ultra-basist,moldoveanul Tomac,preocupat mai ales de soarta voturilor din Republica Moldova !

Filmul descoperirii acestui grup etnic pare de necrezut pentru primele două decenii ale mileniului III creştin.  Se pare ca adevarata recunoastere/descoperire ar începe prin interceptarea intamplatoare a unor conversaţii, într-o limbă cunoscută, de către o profesoară de limba română, din Ucraina, d-na Domnica Marina, într-o piaţă din Muncacevo. Încet-încet enigma a început să se dezvăluie, iar „expediţiile” cvasi-ştiinţifice desfăşurate ulterior, mai mult din curiozitate decât din raţiuni ştiinţifice, au făcut să iasă la iveală existenţa, în peste zece localităţi din această zonă, a unor grupuri etnice care-şi ziceau volohi, dar care nu auziseră de România, de poporul român sau de limba română. Cu totul izolat, în fosta armată a U.R.S.S.-ului, unii tineri au mai aflat că pe teritoriul republicii mai sunt şi alţii care vorbesc o limbă asemănătoare cu a lor sau pe fostele şantiere şi în fostele colhozuri.

În sfârşit, la începutul anilor `90, în localitatea Poroscovo, unde trăiesc aproximativ 1600 de suflete, un tânăr venit din armată a adus cu el un tranzistor la care, cu uimire au auzit vorbindu-se româneşte, Dar „foarte greu” sau foarte „stricat” în comparaţie cu graiul lor, după cum avea să constate cu uimire întreaga comunitate!?De la începutul anilor `90 şi până în 1998 lucrurile au stagnat, iar la 12 martie 1998, intrând pe firul acestei poveşti, Radio România Actualităţi realiza prima emisiune din ciclul „Ora românilor de pretutindeni”, în sânul acestei comunităţi, promovând în eter şi botezând, cu acte în regulă şi cu ceremonialul sacru al undelor, o realitate istorică inedită, acoperită secole de-a rândul de cenuşa imperiilor care s-au succedat, de uitare şi nepăsare

.Odată identificaţi şi acceptaţi în orizontul de interese al românismului, tabloul asumării şi/sau denigrării acestor „năpăstuiţi ai sorţii”, începea să capete diferite nuanţe, în funcţie de vectorii diferitelor interese pe care urmau să le releve. Tot mai des aceste grupuri de volohi au fost studiate de către diverse „colective” de „cercetători”, iar definirea lor a evoluat de la „etnie de origine românească”, la cele de „ţigani albi”(!?), criminali sau altfel de răufăcători, aşa cum îi prezintă presa ucraineană sau rapoartele comandate ale unor instituţii cu mai multă sau mai puţină expertiză în domeniu.Evantaiul acestor atribute a fost apoi răsfirat şi etalat, cu o anumită „superioritate” şi la nivelul unor pseudo-cercetători români, reprezentând anumite instituţii de cultură din ţară sau străinătate, preluând inventarul denigrator ucrainean, înţeles până la un punct din perspectiva aşa-numitei teorii a „raţiunii de stat”, conaţionalii noştri devenind mai „catolică decât papa” şi considerând că „nu este posibil” ca noi să ne înrudim cu o astfel de populaţie. „Nu se poate”, „nu este convenabil”, iar limba română vorbită de aceştia n-ar fi decât o limbă de piaţă, de comerţ, „secretă” chiar, apropiată de graiul ardelenilor de câmpie şi fără nicio legătură cu graiul maramureşan.