O ţară se clădeşte în fiecare zi, nu doar la sărbători… ...

O ţară se clădeşte în fiecare zi, nu doar la sărbători… 

0 33

Istoricul Dorin Mihai are dreptate cand scrie: „România reîntregită s-a făcut cu suferinţă, iubire şi sacrificiu, pe de o parte, şi cu inteligenţă, diplomaţie şi tenacitate, pe de altă parte. Se înţelege că o asemenea operă nu era la îndemâna mediocrităţilor, a samsarilor şi a lichelelor.  
Românii si-au facut acest dar uriaş cât secolul, au crezut în ţară şi în neamul nostru cu o dăruire şi o tărie de caracter care binemerită a fi  întipărite în conştiinţa şi memoria colective. Nu ştiu când şi dacă aştrii se vor mai alinia prea repede într-o conjuncţie fericită, menită să ne aducă pe toţi românii împreună. Atunci, măreţia cauzei a fost susţinută de milioane de oameni sinceri care nu-l mai suportau pe Ceausescu. Dar au fost in frunte  si suficiente personalităţi adevarate ori chiar siromâni simpli 
care au ştiut să adauge timp istoriei, vorba lui Eminescu. Ei au înţeles că, dacă nu ai puterea să „cazi unde trebuie” în balanţa istoriei, atunci când a venit vremea, rişti să ratezi totul şi definitiv.Sa trecem peste „manevtrele oculte” cu care ni se scot ochii„… Reacţionăm destul de consistent în situaţii limită, atunci când “modul românesc al fiinţei” (C. Noica) este negat. De mai multe ori în istorie am dovedit o capacitate aparent inexplicabilă de mobilizare in extremis. Poate şi pe aceea că istoria nu ne-a privilegiat cu victorii uşoare ori nemeritate. Sau poate pentru că suntem o naţiune moderna mai tânără, capabilă de elanuri şi de credinţă. 

Dar atunci când vine vorba să confirmăm construind si să transpunem idealurile în legi bune şi în buna tocmire a vieţii, lucrurile se complică.
Ies la iveală samsarii istoriei, profitorii bunei credinţe a neamului nostru ţărănesc, speculanţii patriotismului lucrativ, trişorii şi învârtiţii, adică toată pleava umană care nici pe front nu a luptat, nici credinţă nu a avut,În vremea aceasta, poporul, jignit în demnitatea lui, preferă să se închidă în sine ori să cadă în fatalism, pierzându-şi încrederea că mântuirea poate să vină şi de la istorie, înafara celei de la Dumnezeu.
Iar dezamăgirea a generat frustrări în rândul tinerilor cu deosebire, acestia vor propune curând soluţii radicale de asanare morală.  Cu acest bagaj confuz şi corupt de istorie, dar şi cu o memorie viciată, am recăzut în capcanele naivităţii şi ale manipulării, începând din decembrie 1989, când comuniştii s-au travestit în salvatori,omiţând să ne spună amănuntul că veneau si în numele Moscovei, la fel ca părinţii lor, în anii de după război.
Vocile critice şi conştiinţele vii au încercat să rupă crusta optimismului oficial. Dar cine are urechi să-i audă, dacă României îi merge bine, tot oficial, românul are pită şi slană pe masă, iar belferii trăgeau sfori cu folos? Cei care au anuntzat dezmăţul moral şi politic au fost fie ignoraţi; blestemul nu venea de nicăieri, nu era  misterios, nici doar urmarea conjuraţiei statelor vecine ci consecinţa lipsei noastre de prevedere, a demisiei morale din partea prea multor politicieni, a slabei mobilizări a simţului civic, a superficialităţii, suficienţei şi ticăloşiei ridicate la rang de decizie. 
Aşa se face că nu am sesizat prăbuşirea încrederii în clasa politică, derapajele democraţiei, corupţia devastatoare din vremea regimului lui Carol al II lea, impostura generalizată. Conştiinţele lucide au dezvăluit mecanismele acestor stări de lucruri şi au făcut recurs la responsabilitate. Într-o stare de marasm moral fără ieşire, a trebuit să executăm cererile imperative ale ruşilor, ungurilor şi bulgarilor, fără să mai avem puterea să protestăm, darămite să ne solidarizăm pentru a rezista. 

Putem să deplângem prăbuşirea României Mari până se scutură cămaşa de pe noi, putem să invocăm perfidia vecinilor, putem să cădem sub imperiul psihozei conjuraţiei străinilor, dar toate acestea nu ne ajută să înţelegem cum idealul generaţiei de la 1918 s-a prăbuşit dramatic la 1940, iar apoi o nouă cădere ne-a obligat să acceptam distrugerea tututror simbolurilor Marii Uniri şi martiriul înfăptuitorilor ei. 
Cu acest bagaj chinuit din fragmente de amintiri ieşeam formal din comunism, pentru a fi conduşi… tot de vechii comunişti,protejai de aceiasi securisti,, care-i adunau pe români la Alba Iulia de 1 decembrie 1990, pentru o mascaradă de omagiere a Marii Uniri, fără martirii ei.
Când Corneliu Coposu i-a evocat pe erorii uitaţi, mulţimea instigată de vedeta de duzina Petre Roman, fiul kominternistului Neulander, sub privirile îngăduitoare ale bătrânului bolşevic Ion Iliescu, a început să urle turbată. Sancta simplicitas! 
Comuniştii omagiau un fel de unire fără poveste şi fără eroi, ca o abstracţiune. Cu aceeaşi comunişti în funcţiile cheie ale institutiilor statului defilăm şi astăzi, într-o ţară demoralizată, sfâşiată de lupte interne, bântuită de false psihoze şi fără niciun ideal de viaţă, chiar si la Centenar.
Iar ceea ce ar fi trebuit să fie un titlu de mândrie naţională şi un prilej de pioasă aducere aminte se finaliza a fi un fiasco….

O ţară se clădeşte în fiecare zi, nu doar la sărbători. Iar România în care trăim, cu bunele şi cu relele ei, este expresia modului nostru de a fi, cu tarele noastre educaţionale, cu neputinţele noastre, cu vrajba dintre noi. Nu putem depăşi acest marasm decât dacă acceptăm că trebuie să ne schimbăm cu totii: noi, cetatenii in primul rand,dar RADICAL decidenţii politici,apoi institutiile „tacute” care au incalecat Justitia , adminstraţia ţării in structurile de decizie,dar mai ales gestiunea idealurilor. Are cineva curajul să înceapă?

D. D. Rujan

Trimiteti mai departe articolul:

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.