PRIMA UNIRE, a principatelor, în frunte cu Al.I. Cuza, și un mare...

PRIMA UNIRE, a principatelor, în frunte cu Al.I. Cuza, și un mare succes diplomatic românesc!

Deși contextul politic de la mijlocul secolului al XIX-lea nu părea să ne avantajeze deloc, până la urmă,cu ajutorul tactului și al diplomației, Moldova și Muntenia au reușit să realizeze ceea ce își propuseseră: Unirea. În tot acest joc complicat, o importanță hotărâtoare a avut-o poetul Vasile Alecsandri. Fără implicarea acestuia probabil că alta ar fi fost, astăzi,soarta poporului român.
Războiul Crimeii, inițiat de Rusia în 1853 împotriva Imperiului Otoman, care a dus la ocuparea Principatelor Române de către muscali, a speriat marile puteri – Franța, Anglia și Austria –, nevoite să intre în război alături de turci.Europa va reuși să-și găsească o oarecare liniște după semnarea Tratatului de la Paris, în anul 1856, când „principatele dunărene”, ajutate să scape de amenințarea rusă, au fost nevoite să se alinieze dorințelor puterilor garante.
România rămânea vasala Imperiului Otoman, dar măcar Rusia țaristă își încetase expansiunea spre Europa Centrală și spre Balcani. Tratatul din 1856 mai prevedea ceva: se înființau și convocau imediat Adunările ad-hoc,menite să exprime voința populației cu privire la organizarea definitivă a Principatelor.

Misiune diplomatică dificilă.
Așa că, în anul 1859, printr-o subtilă interpretare a acestui paragraf, colonelul Alexandru Ioan Cuza este proclamat consecutiv Principe Domnitor al Moldovei (5 ianuarie) și al Munteniei (24 ianuarie), exprimând, cu alte cuvinte, voința celor două principate, în condițiile în care tratatul nu prevedea expres domnitori diferiți la Iași și la București.
Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dănțuia de poporul întreg, și fiecare om își uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri”, nota, pe atunci, nimeni altul decât autorul Horei Unirii, Vasile Alecsandri.
Euforia a ținut câteva zile și nopți, timp în care Alecsandri a fost „uns” de Cuza, bunul său prieten din tinerețe, ministru de externe.
Treptat, bucuria generală s-a atenuat, iar autoritățile au început să se gândească la proclamarea Unirii. Lucru destul de dificil, întrucât reacțiile marilor puteri vizavi de dubla alegere a lui Cuza nu erau … tocmai pozitive. Pentru a-i îndupleca pe englezi, cei mai puternici adversari ai Unirii Principatelor, Cuza l-a trimis pe Vasile Alecsandri într-o misiune diplomatică, „spre a transmite diverse depeșe importante înaltelor curți”

Prima destinație: Paris !
Drept pentru care, la începutul lui februarie 1859, Vasile Alecsandri pleca spre Occident, într-o călătorie dificilă și plină de primejdii. După 7 zile, poetul sosea la Paris și cerea audiență la contele Walewski – fiul natural al lui Napoleon Bonaparte cu o nobilă poloneză -, cel care conducea politica externă a lui Napoleon al III-lea. Acesta îl asigură de toată simpatia Franței, dar precizează că „Turcia și Austria sunt împotrivitoare Unirii Principatelor” și că „Englitera sprijină sistematic tot politica Turciei”. Cât despre sprijinul concret al Franței, numai împăratul Napoleon al III-lea se putea pronunța.

Întâlnirea cu Napoleon a fost decisiva !
Deși credea că are să aștepte multă vreme până să fie primit în audiență de împăratul Franței, Alecsandri a avut surpriza să fie chemat chiar a doua zi.Iată cum îl descrie Alecsandri pe Napoleon al III-lea , la întâlnirea din Palatul Tuilleries: „Glasul lui plin de blândeță, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prințului Cuza, se puse pe un jilț de marochin și îmi făcu semn să șed alăturea de el. (…) Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a încărunți; tipul obrazului nu seamănă cu cel al moșului (n.r. – Napoleon I), dar are un caracter de energie însoțit de o blândeță fermecătoare”.
Bani și arme obtinute de la Împăratul Franței: Toate temerile lui Alecsandri s-au evaporat în momentul în care Napoleon s-a arătat interesat de soarta românilor. „N-avem mai nimică”, i-a răspuns cu jena poetul, „ne găsim săraci de toate, și de arme, și de ofițeri cu experiență,dar ne intrenam…”.„Preabine”, i-a răspuns Napoleon. „Aprobez dorința românilor și le dăruiesc 10.000 de puști cu capsule”. Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Alecsandri i-a cerut, timid, din partea poporului român și 6.000.000 de franci. „6.000.000 numai?”, a răspuns binevoitor Napoleon.
– „Nu cred să poată ajunge o asemine sumă la nevoile unei nații care voește a renaște și a se organiza.
Hotărâți-vă, mai bine, la un împrumut de 12.000.000 de franci; cere îndată principelui Cuza să-ți trimită împuternicire legalizată”. În ceea ce privește problema Unirii, Napoleon l-a sfătuit „a nu întârzia nicidecum călătoria la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei 
dumitale. La Londra vei găsi oarecare prevenții în contra alegerii Domnului, ceea ce este o încălcare a Convenției”. La final, Împăratul Franței i-a mai dat un sfat prețios lui Alecsandri vizavi de proclamarea 
Unirii: „Nu se cuvine acum, deodată, să faceți un al doilea pas, căci însăși Franța, deși vă este favorabilă, nu v-ar putea apăra în contra acusării de călcare a Convenției. (…) Cătați a vă recomanda Europei prin înțelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-ați recomandat prin patriotismul de care ați dat dovadă și să vă pregătiți, nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor”.

Cum i-a înduplecat poetul pe englezi?
Așadar, adevărata misiune a lui Alecsandri urma să înceapă. A doua zi, dis-de-dimineață, poetul face un drum de 10 ore până la Londra, pe mare și „cu drumul de fier (n.r. – calea ferată)”. Ajuns acolo, i-a scris deîndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine – care, până la urmă, a jucat unul dintre cele mai importante roluri în Unirea Principatelor –, rugându-l să binevoiască a-i acorda o audiență. În acest răstimp, Alecsandri l-a vizitat pe ambasadorul Franței la Londra, ducele Malacof. Acesta i-a spus direct că „rolul dumneavoastră este greu, chiar displăcut, căci miniștrii Reginei sunt foarte preveniți contra actelor ce ați desăvârșit în Camerele din Iași și din București”. Ducele Malacof l-a mai avertizat și de faptul că ambasadorul Turciei „a răstălmăcit cauza dumneavoastră cu multă dibăcie. Probați-le că sunteți oameni practici și că voiți a respecta tratatele ce aveți cu Imperiul Otoman, altminteri veți pierde timpul în zadar”.
Primit în Anglia ca particular, cel mai prețios sfat, după câteva zile, Alecsandri l-a primit de lordul Malmersbury; dar neoficial, întrucât Anglia nu recunoștea alegerea simultana a Domnitorului. Ministrul de externe i-a transmis, încă de la început, că l-a primit ca pe o persoană particulară.
Povestește chiar Alecsandri: Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever și zise: Domnul meu… Cele de pe urmă 
evenimente din Principate au avut un caracter de neorânduială și de dispreț pentru Convenție, care ne-a surprins de la un popor ce invocase protecția puterilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit și au ridicat același Domn pe ambele tronuri ale Principatelor,act contrar Convenției, care stipulează că fiecare Principat va avea Prințul său stăpânitor”.
Cu alte cuvinte, oficialii englezi erau influențați de ambasadorul Turciei, care prezentase tendențios situația din Principate. Aici a fost momentul de mare inspirație al patriotului Alecsandri, care a decis, în mare măsură, viitorul României.
Sfătuit bine de ambasadorul Franței și de Napoleon însuși, scriitorul a ales să le dea englezilor garanții în ceea ce privește Imperiul Otoman, dar și asigurări că România și Anglia vor avea schimburi economice reciproc …avantajoase.  
Mylord, rapoartele pe care le-ați primit de la Constantinopol cuprind acuzări foarte grave în contra nației mele.(…) Au atribuit României planuri gigantice care, nenorocire pentrunoi, sunt atat de rău inventate, încât ele cad și dispar sub ridicul”.
Alecsandri îl asigură pe lordul Malmersbury că Principatele nu au absolut nimic cu Turcia ba, din contră, aceștia uneltesc la stabilitatea Europei: „Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia, sau Austria? Poate că țintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine știe?”.
Alecsandri îi dezvăluie și adevăratele planuri ale Principatelor, spunându-i lordului că „voim a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizației reprezentat de productele minunate ale industriei engleze”.
Punct ochit, punct lovit! Lordul Malmersbury s-a descrețit imediat și i-a transmis lui Alecsandri mesajul care avea să decidă soarta neamului nostru:
Dacă Românii se vor ocupa de îmbunătățirile din lăuntru și de dezvoltarea comerciului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici”.
Iar poetul nu s-a lăsat până nu i-a explicat faptul că, din contră, alegerea 
unui singur domnitor nu face altceva decât să respecte Convenția, prevalându-se de faptul că aceasta nu stipula în mod expres alegerea unor domnitori diferiți în Principate.
Misiunea diplomatică a lui Alecsandri din anul 1859 a fost un mare succes. Unirea celor două principate a fost recunoscută de marile puteri, iar pe 1iulie 1866 se adoptă Constituția, care a consfințit denumirea oficială:
România.

Iar mai apoi lucrările Adunării ad-hoc a Țării Românești s-au desfășurat între 30 septembrie/12 octombrie -10/22 decembrie 1857, cu participarea a 28 de mari proprietari, 14 mici proprietari, 20 de deputați orășeni și 15 deputați tzărani. 
La 8/20 octombrie, Constantin A. Kretzulescu a prezentat o rezoluție care cuprindea cereri asemănătoare rezoluției din Moldova și care a fost votată a doua zi în unanimitate. Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinț aparținând unei dinastii europene și
beneficiind de autonomie și neutralitate.

Cererea domnului străin, care, astăzi, poate nedumeri, era determinată de dorința de a pune capăt luptelor pentru domnie între familiile boierești, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor.
Alegerea lui Cuza și la București a produs în întreaga țară o puternică explozie de entuziasm. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani. Mii de oameni i-au ieșit în cale în drumul dinspre Mărășești, pe unde venea de la Iași. În cinstea domnitorului, s-au ridicat pe șosea, pe ulițele pe unde trebuia sa treacă și, în fața curții boierilor
Dăscălescu, patru arcuri de triumf, împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră. Aproape 1.000 de felinare improvizate în grabă, 150 ceaune și 650 ulcele de tuci cu smoală sau păcură erau așezate pe ulițe, pentru a se aprinde și a lumina feeric orașul. S-au mai ridicat în oraș, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad și pe care ardeau lumânări și felinare. Mai în toate casele s-au arborat steaguri, s-au împodobit porțile cu verdeață și la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obștești.

Divanul Ad-hoc, aproape în unanimitate unionist, și-a început activitatea la 22 septembrie 1857 în Palatul Ocârmuirii, pe locul căruia se află azi frumosul Palat al Culturii. Deschiderea Divanului Ad-hoc a fost anunțată ieșenilor în acea zi, la orele 7 dimineața, prin 9 salve de tun. Prin mijlocul șirurilor de soldați, în mare uniformă, așezați în fața Palatului, au trecut
deputații, au trecut și cei 15 deputați pontași, la vederea cărora soldații țărani, călcând disciplina militară, au strigat: „Trăiască deputații noștri!”
Pentru prima dată, pe aceeași bancă cojocul țărănesc s-a așezat lângă haina scumpă a boierului deputat. „Voim să scăpăm, să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai Țării și să avem și noi o Țară!”

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.