Ro­mâ­nia le-a plătit optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri imense pentru tot ce s-a expropriat!

Ro­mâ­nia le-a plătit optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri imense pentru tot ce s-a expropriat!

0 62

Este greu de crezut cum întrega clasă politică românească a asistat indiferentă la jaful sistematic la care a fost supus fondul finciar și locativ din Ardeal. La politicieni se adaugă parchetele, desigur în frunte cu Parchetul general, care nu au vrut sa se sesizeze din oficiu șă să oprească acest dezastru cu implicații istorice încă greu de estimat.  Ro­mâ­nia s-a obligat le plătească totul foștilor propietari, pentru părţile expropriate, care au ales despăgubirile în bani (cunoscuți în istorie ca optanţi). Deci, optanţii care ale­geau cetăţenia maghiară renunţau la pro­prie­­tăţile lor din România şi statul îi des­păgubea.
Ro­­mâ­nia, bine condusă, era foarte bogată pe atunci, şi Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va şter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor. Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imen­­se către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiţi de statul român ca des­pă­gubiri de război şi pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ţilor.
Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi pro­prietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţă­ranii au primit pământ.
Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi con­tra unei sume şi s-a re­distribuit către ţăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optan­ţilor şi recu­perează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept

Unde sunt actele. La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.

18.000 de revendicări în județul Mureș. Trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: „Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, spri­jiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile.
La Sovata, un compo­se­sorat pri­meşte, în loc de 2 hectare, 2.000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

Reîmproprietărirea criminalilor de război. Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8.000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny. La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă…
Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Şi totuşi, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945.
Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al oraşului, strânge docu­mente şi se dă ne­potul lui Urmanzi. A primit în jur de 3.000 de hec­tare şi câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile ce­lebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în judeţul Ba­­cău, sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive. E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals.

Este o nevoie urgentă de corelare a insti­tuţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se spe­cializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revi­zu­iască toate restituirile. Dacă există voinţă, în­tr-un an se poate reglementa situaţia în Tran­sil­vania. Dar timpul contează mai puţin: orice ne­dreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se în­dreaptă.

Prof. univ. Ioan Sabău Pop

http://www.cunoastelumea.ro

COMENTARII