ROMÂNIA 100! Despre un mare patriot român, Vasile (Basil) Stoica din Avrig...

ROMÂNIA 100! Despre un mare patriot român, Vasile (Basil) Stoica din Avrig (Sibiu)

0 68

Vasile Stoicaîndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti , cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu.

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari.

Dumnealui a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-1919. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa.

In 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt6 ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times. În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington, sub conducerea dr. Constantin Angelescu dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici).

Finalmente, contactele au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson , celebrul autor al Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales.
Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzi
oneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino. După 20 sept/ 3oct. 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari. De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine  constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA şi care, dat fiind finalul ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa.

Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. In acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine.

O schiţă biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie 1921, în continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)  pentru ca în perioada martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu comunizarea forţată a instituţiei.Şi, toate acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor în serviciul ţării.

In declaraţia sa la dosar,  Vasile Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale generaţiei sale strălucite: „Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă”.În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957)Pare de necrezut dar a murit la Jilava, la 27 iulie 1959, la doar 70 de ani !

Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată , lucrările consacrate problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Roumanian Question, Pittsburgh, 1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor, Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate); sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja în Prefaţa ediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti. Iunie 1897 – aprilie 1913. Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:

Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic.
Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!
În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, 
Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu

COMENTARII