Românii „și-au apărat mai mult limba decât viața”!  Eu cred în...

Românii „și-au apărat mai mult limba decât viața”!
 Eu cred în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …

0 74
Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credințe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraș pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii și nu putem să-i cerem lui domnului român să fi gândit politic corect, precum președintele ONU de astăzi.În școală – grăbită și ea, ca planeta – nu mai este timp să li se explice elevilor că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferență dintre Occidentul latin (catolic) și Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox),  suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume și forma de creștinare, pe de o parte și răsăriteni prin biserică și credință (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii și a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi.
Numai că bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole (1354-1913 și mai mult) a fost un model de civilizație perdant în fața impetuosului model vestic, descătușat mai ales după marile descoperiri geografice, după Renaștere și Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu toată, ci doar prin acest model concurențial și individualist, liberal și democratic, bazat pe competiție. 
Modelul nostru răsăritean, contemplativ și isihast, letargic și nemișcat, fatalist și tragic, deși atins parcă de aripa veșniciei – mai ales în creația artistică, de excepție – dar a rămas cantonat în plan secund.
Domnii noștri cei mari erau și una și alta, mândri de această dimensiune complexă a lor:
Mircea cel Bătrân purta și veșminte occidentale și participa la turniruri, precum cavalerii francezi;
Ștefan cel Mare se adresa fără complexe papei, împăratului roman-german sau senatului Veneției și era recunoscut în Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”;
Mihai Viteazul se mișca în voie la Viena și la Praga, după alianțe creștine occidentale, participa și el la întreceri militare și la petreceri cu ștaif, dansând pe ritmuri italienesti .
Deși avem toate informațiile la îndemână, repetăm aceleași greșeli din trecut, inclusiv înlocuirea „furculition”-ului cu „party”-ul de azi? În proiectul de programă școlară de care vorbirăm (că tot sunt din Kleine Walachei) la începutul interviului, experții de la Institutul pentru Educație au scris cuvântul „multiperspectivitate”, care nu există în limba română…
Nu cumva problema noastră este una de identitate?
Vă rog să ieșiți pe stradă și să întrebați câțiva români de ce se simt români. Veți vedea și veți auzi cele mai mari gugumănii! Iar dacă te duci la Bruxelles, la Madrid ori la Vilnius, între oameni serioși, întrebarea care vine invariabil este: cum este România și cine sunt românii? Firește, ne autoflagelăm și ne prezentăm ca neam de nimic! Mai nou, unii au găsit soluția: se dau altceva și nu se mai recunosc români.  dar ea nu poate fi mereu o conduită de viață pentru un popor decent, conștient.
Dar,  să ne referim si la limba noastră și să  spunem convingerea  în legătură cu ea: limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizați de istorie!
Repet și pentru cititorii Dumneavoastră: pe la 1480-1490, un umanist italian care i-a cunoscut direct pe români (Anton Bonfini), se miră cum s-au păstrat „coloniile romane” aici, în Dacia, aproape nealterate, fără să fie copleșite de „valurile de barbari” și răspunde, surprinzător, că românii „și-au apărat mai mult limba decât viața”Această constare îi salvează pe români de toate relele și-i ridică între cei aleși de soartă să fie privilegiați.
Perfectul simplu indicativ din Oltenia și de pe Jiurile ardelene, din Țara Hațegului (parte, cândva, a Voievodatului lui Litovoi), mergând până pe unele văi din Munții Apuseni, acest perfect simplu este cea mai bună dovadă de latinitate și de continuitate, pentru că vine ca directă moștenire latină. Oltenia a stat sub romani, mai ales jumătatea de sud, cu vreo două secole mai mult ca Transilvania, de aceea structura graiului local este mai aproape de latina populară.
Limba noastră este una permisivă și se deschide cu generozitate neologismelor, dar până la un punct. Dacă forțăm nota, cădem în ridicol și cam așa facem acum nu doar sub influența englezei, ci și a digitalizării în haină engleză. De aceea, Academia Română ar avea și aici un rol ponderator, dar cine s-o mai ia în seamă! Românii sunt acum nu numai inventivi, ci și independenți și liberi. Să facă orice!
Apropo de etichetări, cine încearcă să privească nuanțat această perioadă se poate trezi cu invective de tipul „ceaușist”, „legionar” sau „nostalgic”. De ce nu putem discuta deschis despre martirii din închisori sau de rezistența din munți, sine ira et studio?
Vedeți, regimul comunist, de paste patru decenii are trei etape mari: una proletcultistă, de internaționalism proletar și de dictatură stalinistă atroce, când nimic din ceea ce era românesc nu era bun, ci „putred”, „burghez”, „decadent”; o alta mai echilibrată, în care s-a revenit la majoritatea valorilor noastre autentice (minus monarhia modernă, Basarabia, diaspora etc.); ultima, naționalist-comunistă, în care ne conducea „geniul Carpaților” și în care trecutul, prezentul și viitorul erau aureolate de glorie, în vreme ce muream de foame, de frig, de întuneric.
Toate acestea se amalgamează astăzi intenționat, încât nu mai este loc pentru nuanțe. Când nu-l ai la suflet pe cineva, mai ales dacă acel cineva are și o anumită vârstă, îl numești „comunist”, „boșorog” și îl acuzi de-a dreptul că a trăit sub regimul odios. Mă și mir, câteodată, cum de mi-am ales să trăiesc trei decenii din viață în acel regim condamnat de istorie, când puteam și eu să fiu măcar un gânditor medieval, precum călugărul Dan din „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu!
Am impresia că unii chiar cred că noi (generația mea) ne-am ales comunismul și ne condamnă „cu mânie proletară” pentru proasta alegere.
Nu mai revin la convingerea unora că toți cei care au trăit în comunism sunt de-a dreptul troglodiți! Văd că se discută, totuși, în unele cercuri, despre închisori și rezistența din munți, dar îndrăzneții sunt repede aduși cu picioarele pe pământ de către noii cenzori, de către noii ideologi, vigilenți să nu deviem de la calea justă.
Am scăpat de adevărul unic de sub comunism și am dat de adevărurile controlate de astăzi!
Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …
Acad. prof.  Ioan Aurel Pop

COMENTARII