Despre inutilitatea și absurditatea războiului românilor cu românii

Despre inutilitatea și absurditatea războiului românilor cu românii

Adevăruri extrem de incomode (regățeni șmecheri și împuțiți vs. ardeleni și bănățeni luminați și occidentalizați)

Pățaniile oltenilor care sunt bruscați la Timișoara – foarte civilizata Timișoară – m-au mâhnit nespus. Mă îndoiesc tare mult că occidentalizații timișoreni sunt tratați la fel de brutal la Craiova și Târgu Jiu.
Nu de alta, dar zi de zi mă trezesc năuc în smintita lume a Brexitului, în care ura xenofobă și veninul naționalist al englezilor fac ravagii.
S-au întâmplat zeci de mii de agresiuni împotriva est-europenilor. La Colegiul din Stamford, oraș istoric, o baltă purulentă și puturoasă a Brexitului, băiatul meu a fost calificat drept “sucking mongrel idiot” de către o profesoară, o psihopată incompetentă.
Soția mea, care e și ea o corcitură, evreică, sârboaică-croată-unguroaică, a plâns toată noaptea. Din toate patimile prin care am trecut, asta e cea mai cruntă. O altă profesoară făcea apologia imperiului britanic. Băiatul e născut la Londra, iubește la nebunie orașul, vorbește sârbo-croato-bosniaco-muntenegrina cu un puternic accent englezesc. Nu știe încotro să se îndrepte cu ochii. Un adolescent în căutare de repere, nu are habar unde să-și pună speranțele. “Are they going to throw us out? Where shall we go? We cannot go to Sarajevo, we’ll die of hunger!”.
Presa tabloidă îi prezintă de ani de zile pe est-europeni drept o otravă! Nu știu deloc dacă și cât mai pot suporta furia lor oarbă naționalistă. Ai, dincolo de orice, un sentiment ireal, de parcă nu-i adevărat. Ca și cum vântul nebuniei colective le-a stâlcit tuturor mințile. Precum Hudson, în Aliens, “it ain’t happening man, it ain’t happening”…

Mă doare deci să văd chiar și cea mai neînsemnată urmă de război al românilor contra românilor. În fond, atitudinea disprețuitoare a timișorenilor față de conaționalii lor este într-un fel Timișexit.
Civilizația satului și a orașului mic, exclusivist, englez, acea lume a little-england-erilor, este amenințată de hoardele barbare (pe locul întâi, cele românești).
Hoardele cu mașini cu numere oltenești sunt considerate atentatoare la integritatea celor câteva piețe cu arhitectură germană (de altfel singurele lucruri care merită reținute dintr-un oraș categoric supraevaluat – de către propriii locuitori), rod al unei civilizații care-i trata odinioară pe români drept câini. Pe când strigăte adresate oltenilor, “țiganilor, veți veni la Timișoara cu pașaport?”.

N-am crezut niciodată, dar niciodată, c-o să ajung să-l citez, într-un articol, pe Ceaușescu (încă aștept o carte despre el, inteligentă, obiectivă, interesantă – chiar n-are nimeni curajul s-o scrie?). Și totuși mă văd nevoit s-o fac. “Nu vreau ca Biserica Greco-Catolică să provoace zâzanie și ură între români”, s-a justificat el în fața celor apropiați lui. Și i-a pus stavilă. Cât de monstruos ar părea, hotărârea asta mi-l înfățișează deodată drept un înțelept. În fond a evitat aprinderea unui deloc neînsemnat, deși fals, conflict al civilizațiilor, în propria țară. Faptul că suntem toți covârșitor ortodocși e mult mai important decât am crede la prima vedere. E salvator pentru tăria și supraviețuirea noastră, ca nație. În Iugoslavia, ceea ce a ațâțat popoarele între ele a fost, mai mult decât orice, conștiința apartenenței la două creștinătăți diferite.
Croații și slovenii catolici se uită de sus la sârbii ortodocși. Conducătorul statului ustaș croat Ante Pavelici ura într-atât ortodoxia încât se extazia bezmetic în fața musulmanilor bosniaci, pe care-i decara cei mai buni dintre croați! Poftim de vezi. Dacă Biserica greco-catolică a însemnat odinioară o torță salvatoare în conștiința românității ardelene, ar fi devenit, lăsată liber, un instrument al aroganței civilizației occidentale în fața “înapoierii levantine”. Și nu pot uita cum infamul cardinal croat Alojzije Stepinac mulțumea public cerului că a binecuvântat omenirea cu Hitler și Mussolini (avea să fie beatificat, în ciuda protestelor consternate ale sârbilor și evreilor, de către polonezul Karol Wojtyla, capul papistașilor pedofili). Aproape întreaga suflare croată, catolică, îi primea pe naziști cu brațele deschise, drept salvatori împotriva puhoaielor ortodoxe, “barbare”…

Vă întreb pe domniile voastre, regățeni, împuțiți, leneși, scârboși, ca și mine, și care măcar odată în viață ați avut de îndurat acel, trufaș aruncat în față, “sunt ardelean” sau “sunt bănățean”, menit să te pună la locul tău, să te strivească, ce s-ar fi întâmplat dacă nejustificata aroganță ardeleană sau bănățeană ar fi fost împătrită de catolicism, chiar greco-catolicism, de la ce înălțimi siderale s-ar fi uitat oamenii de peste munți la regățenii ortodocși? Ei, zic eu, mai mult decât ungurii, ne-ar fi trimis după pașaport…

Așa că târziu, o mărturisesc, îi sunt și eu recunoscător pentru ceva lui Ceaușescu. Am însă un sentiment de nemulțumire. Nu-mi convine să-l văd deodată într-o lumină mai bună. Mă obligă să reflectez și nu-mi stă-n fire. Sunt prea agitat pentru asta. Sunt oltean, crescut in București. Sunt impulsiv și intens emoțional și-mi place să sar la beregată. Raționalitatea nu și-a găsit niciodată sălaș în vinele mele. Oricum, nu de lungă durată. Spun lucrurilor in față și nu-mi e rușine să lupt pentru ceea ce cred. I-am spus unui englez că versiunea Bibliei pe care o venera el – o traducere contemporană, din cale-afară de simplistă – e o abominație în comparație cu cea a Regelui James. N-ați văzut o față mai stacojie, sufocată de cuvinte, incapabile să-și găsească făgaș. Dar a fost o situație unică. Și, deși excesiv de politicos cu englezii – soția îmi spune că de multe ori exagerez dând prioritate chiar tuturor – n-am deprins, în mai bine de un sfert de secol, dublul limbaj al englezilor, mânuirea cuvintelor care să nu spună niciodată destul, zâmbetul prefăcut care lasă înțelesul undeva pribeag, iar pe tine, năuc, în căutarea unui miez. N-am învățat să-mi pun o mască. Sunt prea bătrân ca să încep să o fac, prea emoțional ca să-mi reușească eventuala încercare.

Și din cauza asta, singurii prieteni englezi pe care mi i-am făcut în mai bine de sfert de veac sunt un cal și două pisici. Calul era chiar drăguț, îmi arăta cu botul unde era lacătul pe care mă invita să-l deschid. N-am să-i uit niciodată ochii. Voia să-mi spună ceva, și cât m-am căznit, n-am priceput. Era o taină a durerii, dar și a resemnării.
Una din pisici, de-aia românească, vărgată, îmi stătea în poală, pe o pernă, ore întregi. Iar cealaltă, o jucăușă, s-a ținut de mine scai, vreun ceas. Ba se întorcea pe-o parte, ba pe alta, mă obliga s-o admir, și nu s-a lăsat până nu m-a jucat pe lăbuțe, cum a vrut ea…

M-am luat eu în vorbă, ce-i drept, cu niște indieni, hinduși, dar și creștini, câțiva pakistanezi și un sikh. Măcar cu ei puteam fi eu însumi. Nu trebuia să mă prefac. Altfel, prieteni, aici, nu-mi sunt decât cărțile. Tot ce iubesc în Anglia e de mult apus. Sau stă bine pitit de ochii pribegilor, de care nu vrea să știe. Anglia pe care o iubesc, atât cât mă lasă să o fac, nu e decât în închipuire.

Cum vă spusei, sunt oltean. Nu-mi dau aere. N-am de ce. Nu sunt nici măcar un geniu. Dar am sentimentul auto-ironiei. Soția mea, care-i din Sarajevo, spune că n-a întâlnit pe nimeni care să se ia peste picior cu atâta ușurință.

Mă irită însă peste poate că sunt în continuare locuri din propria mea țară – și nu sunt puține – unde oamenii țin cu dinadinsul să mă facă să mă simt mic. Mizerabil, vinovat parcă de ceva, vor să mă facă să-mi ațintesc privirile în jos, negasindu-mi locul, împins parcă să fug pe locuri pustii, unde din pricini necunoscute, zac perplecși, vitregiții, neconsolații, cei fără țară și fără căpătâi…

Unui Ardeal și unui Banat care nu vor să mă primească la pieptul lor și mă țin distant la poarta cerșetorilor balcanici, le spun că prefer atunci din tot sufletul Bucureștiul guraliv și trândav, berea și micii în zarva și tutunul de la Gambrinus, umbrele de la Curtea Veche și nălucile care țin aprinse lumânarile la Hanul lui Manuc, valul de parfum de roze din Herăstrău, într-un amurg fierbinte, diminețile aprige de octombrie pe Kiseleff… nicicând nu e cerul mai senin ca atunci; nicăieri mai tare parfumul de liliac ca pe străzile vechiului sat care a fost odată Bucureștiul… nu, n-o să mă faceți să-mi fie rușine că sunt bucureștean… și nici că alergam chiuind după Tudorică și trompeta lui, cu toți țiganii rapidiști veniți din Giulești… ați fugit voi după Tamango să-i smulgeți un autograf?… da’ când a pierdut Dinamo cu 2-1 în fața albanezilor în teniși și cu tricouri tăiate cu foarfeca (cred că și acu’ li se rupe fierea-n ei… He he he)… cum își smulgeau dinamoviștii părul, cum își puseseră toți cenușă în cap și se îmbrăcaseră în saci… mai știți voi ce-a fost pe Ștefan cel Mare, la doi pași de mine, după ce a marcat Dobrin al patrulea gol?… n-o să-mi scoateți din suflet Palatul Șuțu, iataganele turcești, pistoalele de duel ale domnitorului Cuza și dioramele vrăjitorești cu Șelari și Gabroveni.
Nici n-o să mă convingeți să mă scârbesc de Calea Victoriei, cea cu atât de multe și îngemănate fețe, unele suave, altele mai hâde, toate întinzându-și voluptos mâna, nici de Casa Disescu și Palatul Cantacuzino, unde a plâns vioara lui Enescu, nici de Hotelul Continental, nici de Palatul telefoanelor, Banca Națională, sau blocurile lui Petre Antonescu, care dau spre Splai.
Vă înșelați dacă vă închipuiți că, născuți printre casele coloniștilor germani (ia spuneți-le voi nemților cinstiți să facă bine să ne plătească în aur petrolul pe care ni-l furară în doilea război mondial, că n-am ce face cu reichsmark), o să mă faceți să-mi fie rușine de mirajul din Pasajul Vilacrosse sau de pe strada Doamnei, de febra Lipscaniului și a Gabrovenilor, de vechile magazine de secol XIX, unde se ducea mama-mare să cumpere, minunându-se, stambă ieftină colorată, de lumânările pe care le punea în giuvaerul îmbibat de tăcerea vâscoasă de la Stavropoleos…

Ne faceți țigani? Dacă ați trăit voi sub călcâiul Imperiului, n-o să mă faceți să mă rușinez de amicii mei veniți din Punjab. Ei, să vă spun o mică poveste. S-a ținut pe vremuri un recensământ și maică-mea ca mulți alți profesori a fost târâtă dintr-un cartier într-altul. Și după zilele în care a bătut la ușa unor sute de case și apartamente, obosită frântă, a fost invitată de o familie de tuciurii, “doamnă, nu vreți să luați masa cu noi?”. Fața de masă era ca spuma laptelui, beau apa din pahare scumpe de cristal, mobilele le erau din lemn sculptat. A fost cea mai civilizată familie, cea mai politicoasă căreia i-a călcat vreodată pragul. Mai fermecătoare decât toate familiile de români. Mi-a povestit faptul ăsta banal de vreo sută de ori. Ori de câte ori îmi răbufnea, “m-am săturat de țigani ca de mere acre”

E undeva pe Youtube, un “Am un leu și vreau să-l beu”, și timp de câteva clipe vezi un balaoacheș cântând la acordeon… borâtura aia țigănească, din fundal, cântând la acordeon, băiatul ăla, de vreo 17 ani e Gheorghe Zamfir, unul din cei mai îngerești vrăjitori ai sunetului auziți vreodată.
Eram la Doina, prin anul 2000, cu soția și băiatul. Era o nuntă, sau o petrecere. “Ce frumoase sunt româncele”, s-a extaziat ea, fără să știe că acei ultraeleganți tineri, acele Sakuntala care-ți rupeau pe loc inima erau țigani romanizați (să-mi fie iertat…). “Ia uite-l și pe Ilie Năstase”… a remarcat ea… Pe unde o fi umblând finul meu țigan, cu nevasta și mama lui ca două pâini calde? S-o fi pierdut așa în lume precum Vasile Porojan?… E, uite așa, o să bat odată și odată restaurantele din București, doar doar oi da de o nuntă țigănească, să beau în sănătatea tuturor bănățenilor și ardelenilor care se vor fi gândit cu dragoste la noi, în acele momente… și lăutarii să nu ne fie ăia de peste munți, cam afoni, săracii, ci ăia țigani, ai Mariei Tănase, care-ți încondeiază inima cu arcușul miruit în foc.

Cin’ se ia cu mine rău… că dacă tot mă pornii… că acum îmi sare țandăra… Păi bă frate-miu cum ar zice Nea Mărin, Gorjul dădu lumii un faur de păsări măiestre… voi ce-aveți cu oltenii mă, că la Jiu se luptară în cămăși împotriva nemților de trei ori mai mulți decât ei. Și Mihai Viteazul s-o întoarce în mormânt când o vedea cum voi timișorenii îi asupriți semenii. Iar voi fraților ardeleni, nu uitați, și Șaguna și Goga și Blaga și Moga erau toți aromâni, de, sud dunăreni d-ăștia de nu vă plac vouă, pripășiți pe la voi.

Nu, nu mi-e rușine de originile mele, de copilăria mea, doar fiindcă vi se pare vouă ardelenilor și bănățenilor că sunteți mai aproape de inima apusului decât noi… ce să zic, tare mi-e dor de pâinea în țăst, împunsă cu furculița și mânjită cu ou, de ciorba de zarzăre în oale de lut, de mămăliga tăiată cu ața, de fasulea înfulecată în grabă, la o masă rotundă, turcească, dintr-o strachină cât toate zilele, de o mare de guri flămânde.
De drumurile făcute noaptea, la oraș, peste dealuri, cu mama-mare, fiindcă n-aveam bani de tren, doar o stație, de brânza ca și găina vândute la piață, de acadeaua și înghețata cumpărate de la moșul încruntat, cu fes și șalvari, care ținea “Atletul albanez”, raiul meu de o zi pe pământ.
De cerdacul cald, cu preșurile din cârpe, țesute la războiul coborât din pod, unde dădusem, o minune, de cărțile de odinioară ale bunicii, broșurile din Biblioteca pentru toți, Hippolyte Taine, Pictura în țările de jos, care avea să mă strămute în cer…
De amiezile petrecute în vie, în mica colibă din fân… îmbătat de visuri și parfumuri… și de femeia care se scăldase, goală, seara, în pârâu… printre copăcei… aveam vreo doisprezece ani și uitându-mă la ea, înghețasem. Își daduse jos rochia subțire de vară și se îmbăiase. Parcă nici nu existam. Și-acum mă întreb, cum am fost atât de dobitoc. Cum am putut să înlemnesc, cu inima să-mi spargă pieptul… Adică ce să fi făcut, dați-mi un sfat, că visurile se croiesc ele singure… Olteancă din Slatina, cu ochii cât strachina…

Sunt oltean, da, dar moșii mei erau turco-tătari, iar după mamă, aromâni, scăpați de urgia turcească. Or fi venit de la Moscopole, sau de la Korce, cine mai știe. Erau oameni strângători și muncitori, își deschiseseră prăvălie, aveau casă cu etaj și cerdac, cea mai mare din sat. Mama își amintea de putinile cu scrumbii, brânzeturi și măsline. Iar tata mare a luptat pe front, până la cotul Donului, de unde i s-au și tras belele care au lăsat văduvă o femeie cu trei copii, căreia i-au luat comuniștii mai tot ce avea.

Nu, pe meleagurile vâltorii nebune și pătimașe a Brexitului, n-o să mă faceți să-mi fie rușine cu ce sânt. Doar că-mi pare rău când vă văd vrășmășiți unii împotriva altora…

Timișorenii pot să-și pună pe mașini acțibilduri cu Brâncuși, ce să-i faci, nu era șvab, iar ardelenii să întocmească pe îndelete, nu ca fulgerul, o listă cu toți moldovenii împuțiți care au însemnat ceva pentru țărișoara asta. Cum va fi neîndoios lungă, le sugerez să înceapă cu moldoveanul (după tată) împuțit (cealaltă jumătate era cel mai probabil oltenească), Mircea Eliade, cu al său, de ce nu… doar ar fi în spiritul timpului și al săgeților aprig moralizatoare și cu accent unguresc venite de peste munți… “La țigănci”…

Nici englezii n-o să reușească să mă facă să mă rușinez că sunt român, nici polonezii alcoolici care le aruncă englezilor că suntem țigani, nici voi că sunt regățean.

Uite că m-aprinsei… ia s-o las mai moale… nu de alta, dar parcă intrasem într-o febră… mai că era să le cer eu Timișexitenilor să vină ei cu pașaport în Oltenia, așa e când te-apucă furia, necuratul își bagă coada și te-nvrăjbește împotriva aproapelui tău… mai că-mi veni să sar la grumazul tuturor… tot așa trebuie să fi fost și cu nebunia Războiului fotbalului, dintre Honduras și Salvador, de, în câteva ore i-a cuprins pe toți bâzdâcul. Am avut un coleg de facultate din Honduras, care îmi spunea: “îmi pusese tata o macetă la brâu și-mi urlase în ureche: du-te și spintecă-i pe toți copiii din Salvador pe care-i vezi pe stradă. Da’ de unde să-i iau, că toți arătam la fel și vorbeam la fel… așa că m-am apucat și eu să tai niște tufișuri”…

Da, nu mi-o luați în nume de rău… avusei și eu așa o scăpărare… doar vă spusei că sunt oltean. Cin’ se ia cu mine bine…
Doar de-un neam, de-o limbă și-o religie suntem… Bă frate-miu, bă, om mere toți să bem o su’ di grame? Păi eu zic că da, mâncați-aș… la crâșma lu’ domnu’ David… unde s-adună fruncea satului…

Cum pot să-mi scot din ascunzișurile memoriei mirosul proaspăt, atât de bogat și viguros, inconfundabil, de sat ardelenesc, minunea care e Țara Ardealului, cu oamenii lui inimoși, fără de prihană… cu vorba lor aspră, domoală, dar sinceră, adevărată, dulce, dar și de tăria oțelului… tot așa cum îmi încălzește și acum inima Iașul teilor… cât de generoasă a fost soarta cu mine, m-am nimerit acolo de două ori, minune cerească… cum aș mai apuca-o, pe Valea Ozanei și pe drumuri de munte. O să dea Domnul să mai lăcrimez vreodată la Putna? Și cum m-aș mai pierde în văzduhul în care se înșurubează Coloana lui Brâncuși…

Ei, băieții și fetele moșului, de ce să ne războim noi între noi, românii, chiar și numai cu vorbe de ocară…
Păi, dacă Ceaușescu, așa cu îl știm cu toții, turco-tătar cum era și pripit și firav în judecăți, voia unire între noi românii… noi, cei mult mai mintoși decât el, de, să nu vrem… de ce ne-am sudui între noi… și iarăși o să fac ceea ce n-am crezut să fac vreodată, de îndată ce public articolul, o să aprind o lumânare pentru sufletul lui… eh… hmmm… chiar așa?… chiar lui Ceaușescu… șuguiesc… sunt nebun la cap… m-am împuținat și mai mult la minte, din cauză de Brexit… și dacă mă fac de râs în fața domniilor voastre… da’ nu pot acum să-mi mi iau vorba înapoi, oricât aș vrea… altfel ce-o să gândiți despre mine, eu care iubesc parfumul Levantului, bucătăria balcanică, lăutarii țigani, Hanul lui Manuc și fratele lui, Morica Han, din Sarajevo… deci, hai, treacă de la mine, o lumânare pentru Nea Nicu, asasinat rușinos… da’… las’ c-o să fie una mai mică… ca să nu și-o ia în cap, așa deodată…

P.S. Chiar am aprins-o.

Cristian Pătrașcu- Anonimus

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.