Şi să lase-n viaţă calul, macar la Sambata de Sus!

Până şi în basmele care ne-au mângâiat copilăria ,calul apare ca prietenul cel mai loial al vitejilor, al lui Făt-Frumos; totdeauna armăsa­rul contribuie la victoria binelui asupra forţelor întu­necate. Legătura de suflet dintre acest animal elegant si devotat i-a urmărit pe marii actori, care nu au putut uita galopul armăsarilor în şaua cărora turnau cunoscutele filme de succes.
In tineretea sa Florin Piersic filma în fiecare zi în Maramureş scenele din „Haiducul Pintea”. Pleca în zori cu avio­nul încărcat cu presă, iar după-amiază revenea în Bucureşti, pentru a juca la Teatrul Naţional in spectacolul de neuitat”Oameni si Soareci”. A cerut să-i fie adus la aeroport calul şi trecea prin Baia Mare, spre Platoul de filmare, cu straiele de haiduc, în şaua armăsarului, mâncând la stop smântână cu corn maramu­reşean, isi aminteste peste ani Florin Condurateanu.
Îi era tare drag calul cu care jucase şi în Mărge­latu si in alte filme de neuitat. A trecut însă vremea şi armăsarul a fost pensionat şi adus la  grajdurile din Sâmbăta de Sus. S-a dus Piersic să-l viziteze si acolo pe calul cel bătrânsi credincios. L-a simţit calul de cum s-a deschis poarta şi a început să necheze fericit, iar când Florin a ajuns lângă el, armă­sarul îl mângâia cu capul şi lăcrima alaturi de Florin, atarnandu-i de gat.
De-atunci recita mereu acele teribile versuri ale poetului din Gorj, Spiridon Popescu,

De fiecare data Piersic le recita parca pentru ultima oara…
 „Doamne, dacă-mi eşti prieten, cum te lauzi la toţi sfinţii,
dă-i în scris poruncă morţii să-mi ia calul, nu părinţii.
Doamne, dacă-mi eşti prieten, n-asculta de toţi zurlii,
dă-i în scris poruncă morţii să-mi ia calul, nu părinţii.
Doamne, dacă-mi eşti prieten, cum susţii în gura mare,
moaie-ţi tocul în cerneală şi-nainte de culcare
dă-i în scris poruncă morţii când şi-o ascuţi pumnalul,
să-l înfigă-n mine, Doamne, şi să lase-n viaţă calul”…