„Statul de drept” – o nouă religie?

În urmă cu exact 25 de ani, am publicat o carte intitulată „Drepturile omului – religie a sfâşitului de secol”. Pornisem de la idea că ce se întâmplase după adoptarea celor două pacte ale drepturilor omului, în cadrul ONU, în 1966; după adoptarea Actului final de la Helsinki, din 1975 şi, în acelaşi timp, a „coşului trei”, privind schimburile umanitare; după punerea în mişcare a unor modificări interne în URSS, bazate pe „perestroika” şi „glasnost”, după succesul miscărilor pentru libertate şi democraţie din Europa de Est, drepturile omului deveniseră cu adevărat o nouă religie – ca motor al schimbărilor politice, al modificării mentalităţilor dar şi a „condiţionalităţii democratice” folosite în noua relaţie Est-Vest.
În secolul în care am intrat de voie,de nevoie, pragmatismul unor state occidentale,a declansat mai aprig competiţia pentru resurse naturale.
Criza globală din ultimii ani a estompat „entuziasmul” pentru drepturile omului, mai ales că drepturile economice, sociale şi culturale nu pot fi realizate pentru toţi, fiind necesare resurse financiare tot mai importante. Aşa încât asistăm în ultimii ani, la apariţia unei noi religii (sau poate a unei secte) care promovează doctrina „statului de drept”.

Profeţii acestei noi religii, se află la Bruxelles dar şi în alte capitale occidentale. Ei construiesc o nouă credinţă, bazată în mare măsură, pe fanatism, oarecum asemănătoare scientologiei.Comandamentele acestei credinţe se adresează „enoriaşilor” din ţările în dezvoltare din Estul Europei, sub forma unor „condiţionalităţi” necesare pentru a fi acceptaţi în Clubul aleşilor, chiar în situaţia în care şi-au plătit cotizaţia. Iar dacă faci şi mătănii, poţi primi indulgenţe…Este interesantă trecerea de la „drepturile omului” care definesc drepturile individului faţă de stat la doctrina „statului de drept” care pune accentul pe drepturile statului şi pe funcţionarea instituţiilor în raport cu individul. De aceea, nu mai contează ce votează cetăţenii la referendum, ci ce decide Curtea Constituţională…

Formula „stat de drept”, dincolo de definiţiile binevoitoare ale constituţionalişilor, nu ţine seama de faptul că dreptul reflectă voinţa unui stat şi din acest punct de vedere, formularea este într-un fel, tautologică. Poate că am înţeles greşit „asamblarea” celor două noţiuni. De exemplu, în cazul statului român, nu ar trebui să se aplice dreptul românesc (Constituţie, legi, reglementări privind referendumul, graţierea etc.), sau ar trebui suspendate, câtă vreme la cârma statului se flă un anumit partid ci ar trebui să se aplice dreptul decurgând, imanent, din deciziile marilor „preotese” ale Marelui Templu.Şi poate că această formulă „stat de drept” – ar trebui înlocuită cu formula „stat de bune practici”, pentru că atunci când „dreptul” statului respectiv nu ar conveni la Bruxelles nu s-ar mai face efortul de a-l schimba, fiind înlocuit, pur şi simplu, cu „bune practici”, stabilite pe baza unor obiective transmise din gură în gură – până la Ondine Gherguţ….

Prelaţii „statului de drept”, în număr limitat, sunt omologaţi, fireşte, la Bruxelles. De aceea, preluându-se modelul rotaţiei cadrelor şi modelul Marii Rocade dintre Putin şi Medvedev, poate fi realizată, periodic, Mica Rocadă între Procurorul General şi Procurorul Sef al DNA.În formatul noului stat de drept – pot să depun mărturie – adversarii incomozi sunt condamnaţi printr-un recurs desfăşurat cu celeritate, care durează aprovimativ o lună, după care motivarea nu se mai redactează pentru că motivele oricum nu sunt importante. Sigur, unii ar putea spune că statul de drept modern seamănă, pe alocuri, cu statul de drept din anii ’50.

Şi, să nu uit, statul de drept, în faza sa ultimă de reformă a justiţiei, presupune doar 10% daune colaterale la anchetele DNA. Cu alte cuvinte, ne pare rău că, după hărţuirea, ani de zile, a unui „pacient” de către parchet, acesta este achitat de instanţă, dar asta e. E vorba de rebuturile inerente activităţii umane…Soluţia de lege ferenda, ar fi ca „pacientul” respectiv să răspundă în acest caz, pentru că nu a făcut suficiente eforturi pentru a fi condamnat.

În istorie, a existat un personaj care a spus „statul sunt eu!” Noi putem spune, cu mândrie europeană, „statul de drept sunt ei!”
Un raspuns de la Prof. ADRIAN NASTASE!