Testamentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – “Când a fost să...

Testamentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – “Când a fost să moară Ștefan”!

0 14

Până în ultima zi a domniei și a vieții sale, Ștefan a ținut sabia în mână. Grigore Ureche spune că Ștefan cel Mare a murit într-o zi de Marți, la 2 Iulie 1504, în scaunul său domnesc de la Suceava, dupa ce a domnit 47 de ani, două luni și trei săptămâni, și a înălțat 44 de mănăstiri și biserici în toată Moldova, încât pe vremea aceea un duh Creștinesc de sfințenie plutea peste tot pământul cel binecuvântat al Moldovei.
Pentru faptele sale creștinești, Dumnezeu Tatăl cu mare semn l-a însemnat, căci ca unui adevărat sfânt, lui mai dinainte i s-a arătat ziua și ceasul morții. Într-o dimineață senină, în a doua zi a lunii lui Cuptor, pe când se îngâna ziua cu noaptea, Ștefan chemă iarși lângă patul său pe soția sa, doamna Voichița, pe Bogdan, domnul cel nou, pe mitropoliți si pe vlădici, pe boieri și pe curteni.
Bolnavul se ridică singur de pe pat și porni încet spre tronul domnesc, care era alături. Își puse singur coroana pe cap, prinse sceptrul în mână ca în vremurile lui de mărire si, așezându-se în scaunul domnesc, ridică ochii săi albaștri înlăcrimați si grăi:
– Bucurați-vă! Iată îngerul Domnului și Dumnezeului meu m-a vestit că peste trei ceasuri trebuie să vă părăsesc! M-am urcat iarăși pe scaunul Domniei, ca să vă dau binecuvântarea pentru despărțire!
Și pentru ca toți începură să plângă, Ștefan le zise:
– Nu plângeți. Mergeți și vestiți poporul că toate durerile mi-au trecut. Peste trei ceasuri nu voi mai fi între ai mei. Nu plângeți. Dumnezeu Tatăl să vă aibă în sfânta Sa pază!
Lacrimi fierbinți curgeau din ochii tuturor, iar el zâmbea fericit și fata lui strălucea ca soarele. După trei ceasuri, cel care fusese fala Moldovei, scutul și nădejdea creștinătății închise ochii liniștit și împăcat. Buciumașul primi semn să sune din bucium ca să vestească poporul că prorocirea Sfântului Voievod s-a împlinit întocmai.
Începu să bată iarăși clopotul cel mare de la Sfânta Mitropolie. Iar după el începură să plânga în glasuri de aramă mii și mii de clopote de la toate bisericile și doliu greu se întinse de la munte pâna la mare. În toate mănăstirile se ținură priveghiuri și se citiră rugăciunile prohodului.

Zilele se strecurară in jale multă și în răsunătorul bocet al clopotelor. Pe urmă se întinse alaiul mare de preoți, de oșteni, de boieri și de popor. Și Vodă, înveștmântat ca în vremile măririi, cu coroana pe cap, cu sabia și buzduganul alături, fu ridicat pe năsălie de boierii mari; clerul își înăltă glasul și porniră. Muzicile ostașești prinseră a suna, și când ieși alaiul din cetate se umplură câmpiile de mulțime. Călăreții își duceau în pas caii, iar armele, care alte dăți se înalțaseră cu fală, acum erau îndreptate spre pamânt în care și voievodul lor cobora. Merseră multă vreme prin arșița lui iulie de la Suceava spre Putna. Și a fost o adâncă zguduire în inimi când corpul marelui Ștefan fu coborât în bolta de piatră. Și fu atât de sfâșietoare jalea, încât niciodată până atunci și nici de atunci până astăzi pe pământul Moldovei o durere ca aceea nu s-a mai pomenit.

Testamentul lui Ștefan cel Mare
Ultimii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare au fost cei mai zbuciumați. Deși se aburca tot mai greu pe cal, deși minuia sabia cu ceva mai puțină îndemânare ca-n anii cei tineri, viteazul voievod al Moldovei n-a știut ce-i odihna până-n ultimele zile ale vieții sale. Rana de la picior, pe care o căpătase sub zidurile Chiliei în 1462, începu să-l chinuiască. Dar cel mai mult îl durea o altă rană, din suflet – Chilia și Cetatea Alba care se aflau sub jug străin. Visa să le mai vadă adăugate Moldovei, ca să poată muri împăcat. Mândria lui Ștefan cel Mare erau cetățile țării, pe care le-a întărit sau au fost ridicate la îndemnul lui.

Bătrinul domnitor voia ca tronul țării să rămână pe mâini sigure. În țară era pace, dar Ștefan simțea că pacea e relativă. Țările vecine, dar și unii dintre boierii țării așteptau să închidă ochii voievodul, ca să-si dicteze condițiile, să pună un domn pe care l-ar putea manevra și inclina să le facă toate hatârurile. Când simți ca puterile îl părăsesc de tot, Ștefan a chemat “țara” la ultimul lui sfat:

“Boieri dumneavoastră, v-am chemat să mă mărturisesc înainte de moarte, să mă spovedesc țării. Rog să mă iertați că am fost prea bun cu voi și prea crunt.
Am moștenit o țară de țărani și vă las o țară de oșteni. În Moldova, toată populația care știa să țină în mâini numai coarnele plugului, știe azi să țină în mâna și sabia.
Turcul ne-a dorit Moldova un pașalic al Imperiului Otoman. Leșii (Polonezii) – un voievodat al Țării Leșești. Ungurii – un teritoriu al Țării Ungurești. Tătarii – un loc de pașune pentru caii lor. Dar n-au izbutit. Vă las o țară bine apărată. În cetatea noastră de la Dunare – Chilia, și de la Marea Neagră – Cetatea Alba, șed acum ca un spin în coasta țării pagânii cei fără de Dumnezeu. Îmi pare rău de neputințele pe care mi le-a adus bătrânețea, căci visul meu era să vă las țara întreagă și neștirbită. Căci o țară, atâta timp cât își va avea hotarele știrbite, va sângera mereu. Și acum nu sângerez atât de rănile mele din bătăliile trecute, cât de aceste două răni vii – Chilia și Cetatea Alba. Ca să pot dormi liniștit în mormântul meu, aș vrea să-mi jurați că nu veți uita niciodată de ele și, atunci când va sosi clipa prielnică, veți face tot posibilul ca să le întoarceți Moldovei. Nu ni s-a furat doua cetăți, ni s-a furat ceva mai mult – Dunarea ne-a fost furată și Marea Neagră ni s-a răpit. Moldova fără de mare e țară numai pe jumătate.

Mulți ne-au vrut îngenuncheati. Mulți ni s-au dorit “eliberatori”. Turcii vroiau să ne elibereze de unguri, ungurii – de Leși (Polonezi), Leșii – de turci. Dar toți urmăreau alte scopuri: cum să ne facă robi și turcilor, dar și lor. Grea mi-a fost domnia. Timp de 47 de ani mă miram în fiecare zi că n-am murit. Dușmanul m-a îngenuncheat numai de doua ori: la Chilia și la Valea Alba. El nu țintea moartea mea, el țintea moartea Moldovei. Și când am avut noroc, Moldova l-a avut.
Vă las o țară pe care mi-am dorit-o și v-ați dorit-o. Și nu aș vrea să închid ochii fără să stiu pe cine ați ales domn al țării în locul meu. Nu doresc ca mormântul meu să fie stropit cu sânge. Nu doresc să se certe din cauza tronului țării parinți și copii, frați și surori, nepoți și unchi. Vreau să mor împăcat. Vă rog, boieri dumneavoastră, să faceți alegere și să-l sprijiniți pe Bogdan-vodă, fiul meu și domnul vostru. Ștefan, cu mâinile tremurânde, își scoase coroana de pe creștetul încununat de plete cărunte și o așeză pe fruntea lui Bogdan, care sta în genunchi înaintea tronului.”

„Nu e o coroană de diamante, e o coroană de spini, fiule. Aș vrea să-ți dau câteva sfaturi, de care poți asculta, dar de care poți și să nu ții seamă. M-am temut să rostesc aceste cuvinte cu coroana pe cap, să nu le luați drept poruncă. Acum, când mi-am luat locul printre boieri, cred că le pot spune.
Trăim vremuri tulburi. Din toate părțile, fiare gata de pradă se uită cu ochi pohticioși către biata țară a Moldovei. Eu și boierii și răzeșii mei am făcut tot ce mi-a stat în putință și am apărat-o, pe unde cu cuvântul, pe unde cu sabia, de dușmani. Iar dușmanii ei sunt mai ales vecinii ei, care vor să-și marească țările pe seama Moldovei. Care vor țara Moldovei ca pe o simplă regiune a țărilor lor. Și Leșii (Polonezii) jinduiesc să vă aibă birnici. Să vă facă pe cât se poate mai curând catolici. Ca și ungurii, care visează mereu gurile Dunării. Și tătarii nu s-ar da în lături s-o prefacă într-o pășune pentru caii lor sirepi. Și cazacii care ajung pâna aici cu gând să se bată cu păgânul pentru credință, dar se întorc înapoi cu turme și herghelii de-ale moldovenilor. Și rusul care a început să se lățească în toate părțile, dintr-o țară mică devenind o țară cu întinderi mari, pe seama vecinilor. Și turcul care a cuprins atâta lume.
Toți ne-ar vrea vasali si birnici. Și dacă tu, fiule, și voi boieri dumneavoastră, veți vedea că nu puteți ține țara, și-ți vedea că nu aveți încotro, să o închinați, dar să nu o închinați oricui
Dacă vreți ca fiii și nepoții voștri să mai vorbească limba noastră strămoșească, să nu o închinați vecinilor – nici Leșilor (Polonezilor), nici ungurilor, nici muscalilor (rușilor). Aceștia, dacă vin, nu se mai duc din țară și sub diferite pretexte au să vă treacă la alta credință și au să vă impună să le vorbiți limba și jugul va fi dublu. Vor găsi argumente că sunteti unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mai nobile. Și nu veți fi stăpâni, ci străini în țara voastră.

Și din toți – cel mai tare astăzi e turcul. As vrea să vă știu liberi. Dar dacă veți vedea că nu vă puteți păstra libertatea, și gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea să rostească niciodată, să vă închinați celui cu care m-am războit întotdeauna – turcului; că acesta nu cumpără moșii în țară străină, nici moschei nu zidește și nici altă limbă decât turca turcul nu are dreptul să învețe. Și fiind Turcia prea departe de Moldova și peste ape, ea nu va dori niciodată să se mute în Moldova, ca unele neamuri de la nord care caută regiuni mai călduroase și pământuri mai roditoare. Veți plati birul umilitor până veți găsi putere în voi să vă scuturați jugul nesuferit. Și aș dormi la locul meu de veci împăcat, dacă aș ști că mi-ați ascultat sfatul. Eu am ostenit. Și plec să mă culc. Nu aș vrea să dorm somn greu, însoțit de coșmaruri. Aș vrea să dorm în somnul cel de veci împăcat. Asta e ultima rugăminte a celuia care v-a fost mai mult decât un domn, v-a fost un părinte.”

***

Nota
Nu știm cine este autorul acestui text. Cine s-a încumetat să-l scrie a riscat mult. În final însă, textul rezultat este acceptabil. Merită să circule, cu această precizare: este un text apocrif, dar nu este un fals, nu urmărește să inducă în eroare, ci să sublinieze locul pe care Ștefan cel Mare și Sfînt îl are și merită să-l aibă în posteritate.
Am impresia că autorul textului trăiește printre noi. Felicitări.
Ion Coja

Trimiteti mai departe articolul:

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.