Tiberiu ROTH și-a lansat cartea ,,Evreu fără frontiere. Călătorie prin ţări, idei...

Tiberiu ROTH și-a lansat cartea ,,Evreu fără frontiere. Călătorie prin ţări, idei şi ere”

1 134

Scriitorul Iulian CĂTĂLUI, mambru al Uniunii Scriitorilor din România,  a realizat o amplă analiză a cărții pe care fostul lider al comunității evreiești din Brașov Tiberiu ROTH și-a lansat-o cu cateva zile în urmă.
Vă prezentăm în continuare integral opinia lui Iulian Cătălui:

,,Am pornit în demersul meu de analiză a cărţii Evreu fără frontiere. Călătorie prin ţări, idei şi ere, vol. I (apărută la Libris Editorial, Braşov, 2019) de la ideea-basorelief a autorului volumului, Tiberiu Roth (fost preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Braşov şi al Clinicii „Hiperdia”) de identitate sau de „preocupare identitară”, a sa şi a poporului evreu.

De altfel, în capitolul „Cine am fost, cine suntem” din acest volum, Tiberiu Roth scrie: „De multă vreme mă preocupă – mai mult din considerente practice decât din vreo ascunsă afinitate pentru psihologia socială – subiectul identităţii evreieşti. Am realizat mai târziu că subiectul, în aparenţă simplu, este foarte complicat. Şi că generaţii de oameni studioşi au scris foarte multe, au iscat numeroase polemici, încercând să găsească definiţii complete şi corecte spre uzul evreilor şi ne-evreilor, al celor care iubesc poporul evreu, dar şi celor care din motive confuze nu îi iubesc, prin care să formuleze o idee clară asupra identităţii evreieşti. Dar în loc să se clarifice ideea – odată cu trecerea timpului, cu sporirea scririlor şi accentuarea dezbaterilor, ajunse chiar la nivelul unor conflicte majore – ea s-a complicat, s-a încâlcit din ce în ce mai mult. Şi ca să nu apelez la opiniile şi experienţele altora, am să apelez la propria mea memorie pentru a regăsi modul în care a evoluat în conştiinţa mea preocuparea identitară”.

Potrivit autorului, Evreu fără frontiere reprezintă nu numai nişte memorii clasice, ci şi o colecţie de articole publicate într-o revistă „online” (căci asta e moda dictată de preocupările ecologice, economice şi itinerante) intitulată „Baabel” şi care implică numeroase semnificaţii.

Cele 140 de articole, devenite capitole de carte, vor face parte dintr-o lucrare gigantescă în 2 volume (peste 1100 de pagini!) şi tipărite în revista menţionată în intervalul 2013-2019, ele putând fi citite, recptate ca eseuri, dar şi ca impresii de călătorie, alternând cu incursiuni în istorie, religie, geografie, morală, potrivite de multe ori întâmplărilor cotidiene.

Pe de altă parte, formaţia şi experienţa inginerească a lui Tiberiu Roth l-au constrâns să fie cât mai riguros şi acribios şi s-a străduit să-şi verifice afirmaţiile cu circumstanţă.

În strânsă legătură cu identitatea evreiască dar şi cu condiţia evreului în România, consider că este foarte necesară o scurtă incursiune în istoria acestui încercat şi inteligent popor în Ţările Române, de-a lungul timpului.

Potrivit mai multor autori, se presupune că au existat primele indicii despre prezenţa evreilor în perioada statului dac condus de Decebal, când au fost semnalaţi evrei în zona localităţii Thalmus (Tălmaciu de astăzi) din Transilvania şi ulterior, după stăpânirea Imperiului Roman, “Dacia Romana”, însă doar pe o suprafaţă mică, afirmându-se că încă în acea perioadă au existat evrei sosiţi împreună cu trupele romane.

Evreii au fost utilizaţi pentru ,,munca anevoioasă a minelor” şi pentru alte munci care erau rezervate sclavilor, iar odată stabiliţi pe pământul Daciei, ei au continuat să trăiască aici şi după ce au încetat să mai fie sclavi, neavând motivaţia întemeiată de a-şi căuta o nouă ţară.

Totuşi, evreii nu au venit în Dacia romană doar ca sclavi, ci şi în calitate de negustori, comercianţi, însoţind armiile şi coloniile romane, care mergeau să populeze şi să romanizeze noile provincii cucerite, căci romanii “dacă nu stimau pe evrei, cel puţin îi cruţau şi protegeau, cu cât le deveniseră indispensabili”.

Astfel, mai mulţi evrei au ocupat „funcţii importante” în administraţia din provincia romană Dacia, ca de exemplu, evreul Herrenius Gemelinus, care a fost „procurator de rang ecvestru” a ceea ce se chema Dacia Apulensis.

După aceea, trecerea evreilor prin regiunile menţionate nu a mai putut fi constatată din punct de vedere documentar, nici măcar în perioada expansiunii legendare, mitice, a “iudaismului chazar” până în Pannonia. Abia în momentul apariţiei pe scena istoriei Europei de sud-est a voievodatelor şi ulterior a Ţărilor Româneşti, Valahia şi Moldova, începând cu secolele XIII-XIV, se pot aminti unii evrei care erau “în trecere” ori erau stabiliţi în unele aşezări precum Cetatea Albă, deşi s-a remarcat o zonă geografică populată de evrei în vecinătatea “aşezărilor româneşti medievale” încă din veacurile XI-XII.

În ceea ce priveşte Transilvania şi Banat, primele documente scrise cu privire la evrei, datează din vremea regilor maghiari Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1116), suzerani pentru o perioadă de timp ai celor două provincii, primul rege dând nişte decrete defavorabile evreilor, interzicând, de pildă, căsătoriile între evrei şi creştini, duminicile şi în timpul sărbătorilor creştine, evreii nu aveau voie să presteze „munci fizice”, iar la rândul lor creştinii nu puteau fi „slujitori ai evreilor”.

La Braşov, evreii au fost prezenţi încă din secolul al XV-lea ca negustori, dar primii evrei stabiliţi în oraşul de la poalele Tâmpei au fost consemnţai abia în anul 1807, având aprobare de la Consiliul Local, pentru ca în 1826 să se înfiinţeze oficial, printr-un „decret imperial”, „comunitatea evreiască”, constând din 4 familii. 

Din prima jumătate a secolului al XVII-lea datează „primele chemări domneşti”, acte, documente emise în cancelariile principatelor, în baza cărora evreii s-au stabilit în Ţările Române, bucurându-se de „anumite privilegii”.

După Carol Iancu, evreii din Regat erau, în marea lor majoritate, aşchenazi, adică evrei care prin „origine, limbă, nume, ritual de rugăciuni şi obiceiuri religioase, se înrudeau cu cei din Polonia şi  din Rusia”, astfel, la sfârşitul veacului al XIX-lea, toţi evreii din Moldova şi majoritatea evreilor din Muntenia vorbeau idiş, „dialect iudeo-german” adăugit, îmbogăţit cu multe împrumuturi slave şi româneşti. Manifestările de respingere a evreilor vor reapărea la începutul veacului al XVIII-lea, astfel, 1715 este anul în care are loc „primul pogrom la Bucureşti” (epitaful unui rabin îl califica drept „martir”, el fiind pus în legătură cu mărturia italianului Anton Maria del Chiaro despre „demolire la sinagoga degli Ebrei”(1714).

Infamia i-a aparţinut domnitorului Ştefan Cantacuzino care a vrut să-şi înceapă guvernarea „cu o ispravă de seamă”, pentru a se face cunoscut, dar şi spre a fi uitat rolul său în mazilirea marelui Constantin Brâncoveanu! Moldova s-a făcut şi ea remarcată, ca fiind locul în care a apărut „prima acuzaţie de omor ritual”, în 1726, învinuire cuprinsă într-un text hagiografic cunoscut, Viaţa lui Constantin cel Mare, având la bază un izvor occidental, biografia papei Silvestru; în urma unei înscenări, evreii din Oniţcani au fost acuzaţi de „omor ritual”, iar domnitorul Mihai Racoviţă a luat măsuri „samavolnice” împotriva lor, întemniţându-i pentru ca apoi să vrea să-i elibereze, evident, contra unei sume „fabuloase”.

Abia veacul următor, al XIX-lea, a putut fi considerat aproape unanim perioada de „maximă răspândire a populaţiei evreieşti”. De menţionat că după Primul Război Mondial şi Marea Unire din 1918, România a redobândit Transilvania, împreună cu populaţia evreiască de aici, însă aceasta era prezentă în provincie de mai multe secole. Rezultă că minoritatea evreiască din Ţările Române are o istorie lungă şi bogată, dar şi plină de contradicţii şi suferinţe, persecuţii şi pogromuri, culminând cu Holocaustul antonescian, care se întinde pe aproximativ două milenii, dar ea a devenit semnificativă numeric, economic şi cultural abia în secolul al XIX-lea şi apoi în perioada interbelică, când România a ajuns să fie socotită drept „una din ţările cu cea mai mare populaţie evreiască”, printre statele Europei.

Scriitorul evreu francez Josy Eisenberg se întreba (în volumul său O istorie a evreilor), ce înseamnă să fii evreu, referindu-se la naţionalitate, cultură şi religie şi consideră că definiţia cea mai evidentă a evreului este aceea că el e un om în căutarea propriei identităţi, concept sau lucru pe care-l analizează şi Tiberiu Roth în cartea sa.

El mai crede că după 1945 asistăm la un fenomen original de întoarcere la origini, care nu priveşte o minoritate, însă a provocat naşterea în Israel,  SUA şi Franţa a unei generaţii de gânditori şi scriitori  (Levinas, Heschel, Soloveitcik sau Elie Wiesel) pentru care „cu atât eşti mai om cu cât eşti mai evreu”.

Dreptul la difereneţă, universalitatea în sânul particularităţii, mărturia existenţei iudaice sunt temele pe care le tratează nu numai aceşti autori, ci şi Tiberiu Roth în Evreu fără frontiere, el exprimând tocmai aceste idei, dar şi să aspiri la universalitate, să-ţi depăşeşti frontiera propriei identităţi.

Totodată, Tiberiu Roth este şi un martor important al istoriei, înregistrând lucid evenimentele acesteia, pozitive dar şi negative, de multe ori în legătură cu istoria poporului evreu, ca de exemplu, vizita la Braşov, în 1988 şi în 2003, a doi viitori importanţi prim-miniştri ai Israelului, Ariel Sharon (ale cărui soţii, Margareta şi Rozalia Zimmermann, erau născute la Braşov), pe atunci ministru al comerţului şi industriei şi respectiv, Benjamin Netanyahu, în acea vreme ministru de finanţe.

La Tiberiu Roth, memoriile, deşi strâns legate şi de multe ori confundate cu autobiografia, diferă de acesta prin faptul că accentul e pus pe evenimente exterioare, analizele lor, inserturi erudite despre acestea, în timp ce autorii de autobiografii sunt obsedaţi de ei înşişi, îşi metamorfozează biografia în sicră declanşatoare şi centru al scriiturii, autorii de memorii fiind persoane care au jucat un rol important în comunităşile lor, în ţările lor, ca Tiberiu Roth, de pildă, sau au observat din apropiere evenimente istorice şi al căror scop esenţial este să descrie ori să interpeteze aceste evenimente.

În concluzie, Evreu fără frontiere. Călătorie prin ţări, idei şi ere, de Tiberiu Roth, este o lucrare complexă, erudită, livrescă, bine scrisă într-un stil multiplu (literar, jurnalistic şi istoric) şi foarte bine documentată, care îşi propune să analizeze un personaj colectiv pe cât de fascinant pe atât de persecutat de alte personaje colective ale istoriei: poporul evreu şi în care sunt atinse cel puţin trei coordonate-idei: evreii există în acelaşi timp în realitatea obiectivă, în propria lor imaginaţie şi în cea a vecinilor lor”.  

Trimiteti mai departe articolul:

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.