Un om de seamă pe care România l-a dat culturii europene...

Un om de seamă pe care România l-a dat culturii europene şi universale, inclusiv ardelenii secui și maghiari

Pentru cultura românească intre cele  mai importante  contribuţii, este Codicele Căianu: CODEX CAIONI,  „are întinderea şi adâncimea unei secţiuni transversale prin istoria întregii culturi muzicale româneşti şi europene”,  (Vasile Mocanu). Anul 1985 marchează o nouă etapă în exegeza consacrată personalităţii sale. Destinul lucrării a fost dramatic până de curand.
Timp de mai multe decenii ale secolului XX a fost ţinut ascuns şi numai printr-un miracol a fost scos la iveală într-o stare bună, putând fi şi restaurat, apoi editat în colaborare râmâno-ungară, pus în circuitul natural al bunurilor spirituale.
Studiul Codicelui a cunoscut un reviriment prin publicarea culegerii în notaţie de tabulatură pentru orgă din sec. al XVII-lea, ca rezultat al unor aspiraţii nobile şi legitime de cunoaştere şi restituire a unei opere de seamă. Cele două volume, Facsimile şi Transcriptiones I, II s-au realizat – Slava Domnului ! – prin colaborarea dintre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Bucureşti şi Institutul De Muzicologie al Academiei Ungare de Ştiinţe, conform înţelegeri dintre Ministerele Culturii din cele două ţări.

„Sfera colecţiei MUZICALIA DANUBIANA se lărgeşte în mod îmbucurător, cuprinzând şi o lucrare de referinţă românească, scopul ei fiind publicarea documentelor cu caracter muzical, ce aparţin ţărilor dunărene, relevând „dorinţa de a-şi însuşi valorile europene, rigurozitatea lui ştiinţifică şi gustul lui muzical”, arată Dr. Octavian Lazăr Cosma şi Dr. László Dobszay, în Prefaţa lucrării.
Prezenţe culturale româneşti creştine ale secolului al XVII-lea: Pater Ioan Căianu-Valahus 43 Îngrijirea ediţiei este datorata Doamnei Saviana Diamandi, care a avut acces neîngrădit la studiul manuscrisului, în descifrarea iniţială a titlurilor, a textelor şi a însemnărilor din Codice, în colaborare cu Doamna Elisabeta Muckenhauptredescoperitoarea acestuia, precum şi cu sprijinul altor personalităţi culturale marcante, al unor instituţii de cultură din Bucureşti, Tg. Mureş Odorhei, a căror listă ar putea fi consemnată într-o lucrare consacrată exclusiv Codicelui.
Transcrierea integrală a Codicelui a fost executată direct de pe manuscris şi fotografii la Miercurea-Ciuc şi Bucureşti în perioada septembrie 1986 şi martie 1987, studiul aprofundat al manuscrisului şi a întregii bibliografii s-a încheiat la începutul anului 1989 (cf. Saviana Diamandi).

Codexul cuprinde 346 de piese foarte variate ca factură, reflectând interesele muzicale ale epocii, îndeosebi ale lumii orăşeneşti. Pe lângă câteva dansuri transilvane de interes pentru folcloriştii de mai târziu şi un număr de bucăţi compuse de Căianu însuşi, majoritatea pieselor notate în Codice aparţin unor compozitori vestici de madrigale, motete, arii, dar şi piese instrumentale, ceea ce i-a atras aprecierea ca „sinteza spirituală cea mai expresivă a muzicii  româneşti în perioada feudală în Transilvania”.
Sursele acesteia sunt următoarele: muzica religioasă, conţinând misse, imnuri, motete; dansurile la modă în secolele al XVIlea şi al XVII-lea: Gaillarde, Sarabanda, Courante, Allemande etc.; muzică populară mai ales românească, întrucât din cele 14 melodii de dans, 10 sunt româneşti. Sunt primele noastre melodii populare puse pe note, fapt ce arată clar caracterul ştiinţific şi importanţa muzicală a Codicelui. Este vorba de melodii de dans care au o origine vocală, dintre care unele supravieţuiesc şi azi în memoria poporului nostru. Este o dovadă a contactului său neîntrerupt cu tradiţia româ- nească atât din zona sa de origine, cât şi din Moldova.

Dispărut o vreme, Codicele a fost regăsit în anul 1985, zidit în pereţii Bisericii din Şumuleu, împreună cu 124 de cărţi vechi, în majoritate incunabule despre a căror existenţă vorbeau documente ale epocii. Merită să fie menţionat şi faptul că o melodie de dans a lui Căianu a intrat în muzica clasică: este o prelucrare liberă a temei din Dansul lui Lazăr Apor, o melodie românească preţuită la curtea acestui nobil şi care circula legată de numele lui, dar era cunoscută sub numele de Chorea.
 A fost preluată de Johann Sebastian Bach în Suita în si, de Chopin în Fantezia nr. 13 şi de Hector Berlioz în Marşul lui Rákoczi. Şi în muzica cultă românească regăsim unele melodii de dans de largă circulaţie păstrate din acele vremuri, în armonizările lui D. Kiriac şi chiar în Rapsodia I de G. Enescu. Este vorba de Banul Mărăcine şi de cântecul „Pe cărare sub un brad”. În ceea ce priveşte circulaţia orală a unor piese din Marea Antologie Muzicală, cum o numeşte compozitorul şi muzicologul Marţian Negrea, se poate cita din lucrările prezentate în cadrul Simpozionului Naţional organizat în localitatea natală a Părintelui Căianu afirmaţia că unele melodii circulă şi azi în zona Someşului: Dans din Mireş, Nunta din Cana Galileii etc. „Deosebit de sugestiv este Cântecul Voivodesei Lupu, un cântec istoric tragic, care reprezintă un bocet al Doamnei Lupu după ce Vasile Lupu a fost închis în Constantinopol în Închisoarea celor 7 Turnuri”.

Profesorul Viorel Moldovan scrie în cotidianul Răsunetul din Bistriţa: „Cântecul: Creşteţi flori şi înfloriţi,/ Că mie nu-mi trebuiţi,/ Creşteţi flori cât gardurile./ Că nu vă rup vârfurile /… este mai mult un cântec de durere al fetei măritate cu forţa de mama sa în sat străin, la mare depărtare, fiind despărţită de fetele şi feciorii din sat, cântat şi astăzi de mama, o bătrânică de 84 de ani, care, ascultând melodia interpretată instrumental de studenţii Conservatorului Gheorghe Dima din Cluj, pe dată mi-a cântat-o cu versurile ei de peste 350 de ani vechime, ca şi versurile pentru piesa Dans zglobiu prelucrată de Doru Popovici”.

Marţian Negrea consideră deosebit de preţioasă contribuţia istorică şi folclorică a lui Ioan Căianu pentru noi, românii: „Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste 10 melodii româneşti constituie o dovadă care ne vorbeşte despre vechimea, trăinicia şi superioritatea cântecului nostru, aruncând în acelaşi timp şi o rază luminoasă asupra unui popor care ştie să-şi preţuiască şi să-şi păstreze cu sfinţenie comorile sale sufleteşti… prin munca sa atât de multilaterală, înregistrată în analele secolului al XVII-lea, a contribuit şi acest fiu al neamului nostru românesc la sporirea culturii cu o serie de manifestări de seamă, în organul artelor şi literelor. Amintirea lui se cuvine să fie păstrată în analele istoriei române”.

Ioan Căianu – este un cetăţean şi personalitate europeană. A fost un român ardelean, care până la vârsta de 19 ani a aparţinut pe deplin comunităţii ortodoxe. Va mărturisi această apartenenţă prin precizarea frecventă „Valachus ex parentibus schismaticis”, ştiut fiind că întotdeauna catolicii i-au considerat mereu pe …ortodocşi autori ai Schismei ; ceea ce nu este nici pe departe real. A fost botezat în religia ortodoxă, în comuna Aghireş, de un preot româno-calvin, „complexonul” româno-calvin exprimând o realitate a epocii, în sensul că exista totuşi o convenţie, o înţelegere între ortodocşi şi calvinii care se întreceau la acea dată cu catolicii în prozelitism, o înţelegere ca românii să fie botezaţi în religia ortodoxă de preoţii calvini, de a se oficia şi alte ritualuri religioase în rândul credincioşilor ortodocşi, dar să nu existe obligativitatea pentru aceştia de a deveni calvini.

Faptul în sine reflectă epoca, sugerând numeroasele conflicte, necontenitele oscilaţii şi persecuţii religioase la care au fost supuşi românii ortodocşi din Transilvania în frământatul secol al XVII-lea. Şi-a afirmat originea românească şi ortodoxă cu o preţuire deosebită şi cu un orgoliu convingător în afirmaţiile sale cu accente intenţionate, de parcă ar fi prevăzut că peste secole i se va nega această identitate, ca şi când a fi catolic ar fi devenit identic cu a fi maghiar(izat), în această zonă a noastră; dimpotrivă, am putea spune că el evocă, de câte ori poate, originea sa şi a părinţilor săi, implicit a strămoşilor săi, prin sintagma consacrată: „Valachus ex parentibus schismaticis”, adică ortodocşi. Este interesant că personalitatea acestui umanist de elită este revendicată de mai multe popoare europene din spaţiul cultural central şi est-european. Românii şi-l revendică pe drept cuvânt pe acest carturar roman – el însuşi afirmându-şi originea românească şi ortodoxă – precum am mai arătat;

Doar maghiarii-catolici din zona noastră, subliniem, îl revendică în virtutea faptului că în viziunea lor deformata , a fi catolic este sinonim cu a fi maghiar !! Ceea ce este,evident, un abuz, o exagerare proliferată până în zilele noastre, vizibilă prin faptul că reuniunile catolice se oficiază în singura limbă pe care o doresc ei legitimată aici, anume maghiara. Ori acest fapt în secolul nostru şi în mileniul nostru nu ar trebui să se mai conceapă, fiind perimat faptul de a nu utiliza o limbă de circulaţie internaţională,si nici limba statului în care trăim, ca limba a majorităţii, limba naţională a statului nostru naţional unitar, România. Dar nu este vorba doar de atât,pentru ca si… slovacii şi cehii şi-l revendică, în virtutea faptului că… şi-a făcut studiile la Tyrnavia, orăşelul de lângă Bratislava, unde era preot din 5 noiembrie 1655, Dar  aşa cum am afirmat, a fost un om de seamă pe care Ardealul, şi prin el România, l-a dat culturii europene şi universale, dar şi celei româneşti ,inclusiv ardelenilor secui si  maghiari. Este unul dintre românii ctitori de cultură , depăşind graniţele unei ţări şi ale unei singure limbi. În galeria cetăţenilor de onoare ai Europei Unite se află la loc de cinste şi romanul Căianu.

COMENTARII