Un „unionist controversat: Ioan Slavici
Ieşeam de pe strada Mihai Eminescu, când am dat cu ochii de un banner imens cu chipul lui Ioan Slavici, atârnat de faţada Teatrului Clasic “Ioan Slavici”. Ce ironie a sorţii, mi-am zis, cum se pot întâlni doi prieteni şi după moarte, în privirea unui trecător! Nostalgia n-a durat mult, fiindcă mi-a fost aruncată în fântâna profunzimii mesajului scris pe pânza publicitară: Centenar – 100 de ani care ne unesc!
Involuntar, m-a umflat râsul. Ce are, ori ce a avut Slavici cu Marea Unire de la 1918? Nu numai că el visa mai degraba o Românie federală, bazându-şi idea naţională pe specificitatea regiunilor româneşti, dar şi pe susţinerea şi promovarea culturii în toate zonele în care se vorbeşte limba română. A şi fost… condamnat, în anul 1919, la cinci ani de închisoare, cu executare, chiar de către Guvernul României Mari pentru articole de presă considerate a fi scrise împotriva Unirii şi la comanda unor interese străine.
Puţină lume ştie că Slavici a fost condamnat împreună cu alţi ziarişti, finanţaţi de germani, printre care şi… Tudor Arghezi. Numai că Slavici este singurul care nu(!) îi cere Regelui Ferdinand graţierea, convins că printr-o astfel de cerere … recunoaşte faptele pentru care a fost condamnat. De altfel, despre Regele Ferdinand el spunea că îi are ca “sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea şi Prostia”… Dar această controversă aparent hazlie m-a pus la muncă, încercând să fac o mică cercetare despre viaţa jurnalistului ardelean Ioan Slavici…aciuit la Bucuresti, o poveste mai puţin cunoscută nouă, românilor. Fără pretenţia unei exegeze…
Mihai Eminescu a fost cel care a avut influenţa hotărâtoare în destinul lui Ioan Slavici, prin prietenia ce i-a legat, dar şi prin îndemnurile sale culturale. Datorită lui Eminescu, Ioan Slavici îşi dedică crezul creator filozofiilor lui Confucius şi Schopenhauer.
Dar ca ziarist, Slavici este unul dintre cei mai importanţi militanţi ai românismului,chiar in Transilvania,incorporata abuziv în Imperiul Austro-Ungar. De fapt, articolele sale de presă din ziarul Tribuna, pe care l-a şi înfiinţat şi din cauza cărora a intrat în conflict inclusiv cu Partidul Naţional Român din Ardeal, au fost şi motivul unei prime condamnări la închisoare de către regimul imperiului austro-ungar, fiind considerat, ce sa vezi , agitator şi spion român.Cu alte cuvinte, ziaristul Ioan Slavici a fost condamnat la închisoare de către două regimuri diferite, pentru aceleaşi presupuse delicte de presă comise împotriva a două regimuri politice. Întrebarea evidentă mi-a căzut în minte ca o ghilotină: oare ziaristul Ioan Slavici avea o problemă cu convingerile sale, sau… cele două regimuri, austro-ungar şi românesc,? Cred că răspunsul e simplu: regimurile au avut o problemă… eterna problemă faţă de opiniile şi susţinerea de către o minoritate, fie ea şi intelectuală.
Pe scurt, ce scria Ioan Slavici în ziarele din Imperiul Austro-Ungar şi în ziarele din România Mare? Că ar vedea o Românie în care fiecare regiune să îşi promoveze specificitatea, (dar de ce separat si nu impreuna?)iar unirea românilor ar fi urmat să fie înfăptuită mai degraba in plan cultural şi spiritual, „în cuget şi-n simţiri”, vorba cântecului… Dar care ar fi o prostie!! Ziaristul Ioan Slavici percepea unitatea prin diversitate, nu prin uniformizarea diversităţii, ori prin anularea şi subjugarea ei, împotriva căreia militase şi în Imperiul Austro-Ungar.
Ziaristul Ioan Slavici scria şi împotriva războiului, definindu-l nu doar imoral, ci o soluţie a unor oameni incapabili de alte soluţii. Din păcate, publicistica lui Slavici este şi foarte puţin cunoscută şi prost interpretată, ori interpretată chiar cu rea-voinţă.Iată, de pildă, ce-i scria lui Nicolae Iorga în 1907, cu 12 ani înainte de a fi condamnat pentru „colaboraţionism”, la cinci ani de închisoare: „Iubite amice, Sunt acum douăzeci şi mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, „am grăit întâia oară vorba că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare.” Sunt şi eu „de dincolo de munti ” şi-mi cunosc fraţii cum numai puţini îi vor fi cunoscând, iar aici am venit om facut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici nici în Banat, nici în Bucovina – decât în unele ținuturi copleșite de evrei. Dacă e vorba de cultura economică, săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”,. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe… . Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor.
Ei, cu toate acestea adevărat și azi ca soarele pentru toti românii la București răsare. Dacă lumina e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România. Oameni cu judecată dreaptă au fost aceia dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici. Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze. Salutări frățești. Măgurele, 20 Iulie, 1907. Ioan Slavici. Să-l redescoperim pe Slavici ca ziarist, şi să vedem ce însemna şi acum 100 de ani consecvenţa în exprimarea opiniilor. Cu atât mai mult cu cât aniversarea Centenarului ne prinde nu doar dezbinaţi în convingeri, ci şi înverşunaţi într-un nationalism pe care nu ni-l putem motiva. Sau, cum poţi să fii naţionalist, când nici nu îţi cunoşti personalităţile culturale, iar dacă ai aflat de ele,pe unele le renegi? Nu merg mai departe cu întrebările retorice, fiindcă am ajunge la baza educaţiei naţionale, din familie şi din şcoală, cu ajutorul căreia ne perpetuăm falsificarea istoriei şi îngroparea valorilor culturale într-o uitare umplută cu patriotism.
Datorită articolelor de presă ale lui Ioan Slavici, , am înţeles că în aceşti 100 de ani n-am învăţat nimic. Nici despre noi şi nici despre ceea ce am putea fi. Nu ne cunoaştem valorile, ne uităm tradiţiile, ori, şi mai rău, le alterăm. Guvernul român aniversează Centenarul prin serbări banale, dar îmbrăcate fastuos, în loc să investească în redescoperirea şi educarea identităţii culturale şi spirituale româneşti. Pentru acest demers politic ar trebui un program pe termen lung şi nu un microfon la care să cânte un artist supraplătit.
O. Balint
