UNESCO a trecut străvechiul obicei al Colindatului, în Patrimoniu său imaterial !!
Istoria colindelor – aceste fascinante creații populare care au legănat pruncia noastră, a părinţilor și a bunicilor noștri – nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii.acestea se pastreaza pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani. Strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea extraordinara a întrupării Mântuitorului .
De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică – deoarece bunul creștin de odinioară, ajuns acasă a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic. Atât de mult s-a contopit sărbătoarea Crăciunului cu obiceiul colindatului, încât fără acesta, praznicul preaslăvitei Nașteri ar fi mai sărac. Le auzim an de an, suntem familiarizați, dar mai ales încântați de ele, încât rareori ne-am pus problema să le deslușim istoricul și sensurile lor profunde.
Așadar, de unde a început povestea colindului și a colindatului? După mulți istorici și etnografi, obiceiul colindatului trebuie căutat în Imperiul Roman, în perioada precreștină a sa. Romanii numeau „calendae” primele zile ale fiecărei luni, când organizau festivități în cinstea unor zei, Dacii insa aveau un singur zeu mergând din casă în casă, intonând un fel de cântece rituale cu caracter augural: urări pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei se practica și la începutul anului agrar ori la sfârşitul său, ba chiar și toamna, în perioada culegerii recoltei.
Nu departe de acest ritual erau și tracii, chiar prin sărbători asemănătoare. Însă, odată ce poporul românesc, chiar în perioada plămădirii sale ca neam, l-a întâlnit pe Hristos, vechile colinde păgâne au fost încreștinate, textele acestora fiind rezervate unor istorii biblice, cu precădere legate de întruparea și nașterea Fiului lui Dumnezeu. Drumul de la „calendae” la „colinde” s-a parcurs, așadar, în mai multe secole. Cântecele noilor „calende”, colinde, încep să vestească Naşterea Domnului, să facă urări creştineşti de sănătate, de belşug şi de pace pentru anul nou.
Istoria acestor fascinante creații populare, au legănat pruncia noastră, istoria noastră ca neam în care românii să nu fi colindat sau să nu fi fost colindați. Atât de firească se arăta tradiția colindatului, că foarte rar a fost contestată, iar cei ce îndrăzneau a o tăgădui se arătau dușmani ai însăși credinței nestrămutate a românilor. Iată o dovadă în acest sens: un document datând din anul 1647 ni-l înfățișează pe pastorul Andreas Mathesius din Cergăul Mic, județul Alba, care se plânge de un obicei împământenit printre românii „îndărătnici” – de a colinda din casă în casă în noaptea de Crăciun, refuzând să învețe psalmii catolici !. 
Încercarea pastorului de a „hărbătălui” acest obicei a fost întâmpinată de o adevărată zaveră din partea ortodocșilor, care l-au amenințat cu plângere la cârmuire. Pe lângă informațiile exacte despre practica colindatului, memorialul pastorului Mathesius este inca o importantă mărturie a vechimii acestui obicei românesc. Tot din secolul al XVII-lea avem o altă mărturie despre colinde, de data aceasta din Muntenia: în notele sale de călătorie, arhidiaconul Paul de Alep precizează că obiceiul colindatului se practica atât în Ajun, cât și în ziua de Crăciun, când prin târgurile Munteniei cete de colindători însoțiți de lăutari vesteau nașterea lui Iisus. Nici Moldova nu rămâne mai prejos: domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir, în cartea Descriptio Moldaviae, face referire la tradiția colindatului, iar în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, autorul lansează o ipoteză interesantă cu privire la originea mult cunoscutului refren „Leru-i Ler”, legându-l de numele împăratului roman Aurelian. Observăm că încă din secolul al XVII-lea în cele trei Țări Române colindatul era deja o tradiția atât de înrădăcinată în conștiința românilor, că orice încercare de a o zădărnici însemna un atentat la credința lor.
Cât privește primele colecții cunoscute, avem și aici o adevărată epopee, căci colinda a suscitat de timpuriu interesul iubitorilor de cultură și frumos.
Amintim că o primă culegere de colinde s-a realizat tot în secolul al XVIII-lea, tipărit la Râmnic, în 1747. Colindele inserate au fost prefațate de o succintă notă explicativă: „Aicea, la sfârșitul cărţii, puserăm şi stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua, în seara naşterii lui Hristos. Şi, cetitorule ce vei citi şi cu poetice vei socoti, şi de nu vor veni la număr (silabisirile), bine să ştii că noi, precum le-am găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obicinuit a se cânta, şi n-am umblat a le număra”. A urmat trudnica lucrare a renumiților folcloriști, teologi și muzicologi români, care a dat naștere la numeroase colecții de colinde, depozitare a unei inegalabile creații de secole a poporului român dreptcredincios, închinată praznicului Nașterii Domnului Hristos. Recunoscându-se valoarea inestimabilă a colindelor românești, precum și tradiția colindatului în cete, UNESCO a trecut străvechiul obicei în Patrimoniu său imaterial.
