Vatra Românească – 30 de ani de la înființare (1)

Vatra Românească – 30 de ani de la înființare (1)

În luna februarie se împlinesc 30 de ani de la înființarea Uniunii Vatra Românească. Vom publica pe site un serial de texte care de-a lungul anilor au marcat prezența Vatrei Românești în universul de idei și preocupări românești. Înființarea Uniunii Vatra Românească a fost unul dintre puținele, foarte puținele evenimente care nu s-au petrecut în contextul vastei manipulări de care am avut parte, ci a fost expresia unei reacții spontane, românești, la provocările momentului.
Reacția românilor din Ardeal, din Cluj Napoca, din Târgu Mureș, din Satu Mare, a luat-o înaintea autorităților de la București, instalate la putere cu un substanțial sprijin extern, inclusiv unguresc, ceea ce a constituit un motiv de resuscitare a iredentismului maghiar.
Replica românească, autentic românească, nu s-a lăsat așteptată și a avut un rol decisiv în procesul de normalizare a situației. Românii au ieșit în stradă și au potolit avântul udemerist, destabilizator de Țară. Iar în paralel, intelectualii ardeleni au fondat Uniunea Vatra Românească, care a funcționat o bună vreme ca singura instanță naționalistă, apărătoare a interesului național.
Începem serialul nostru prin publicrea textului programatic prezenat de subsemnatul la prima Conferință Națională a Vatrei, la începutul lunii mai, 1990.
ion coja

„ Nu avem pluralism politic, ci politicianism gol de idei şi plin de ambiţii, nu avem politicieni, ci oameni obsedaţi şi fascinaţi de scaunul puterii! ”

Intervenţie la Conferinţa Naţională a Uniunii „Vatra Românească”
Mai 1990, discurs la Târgu Mureș…

Doamnelor şi domnilor,
Iubiţi prieteni,
Fraţi români,

Îngăduiţi-mi, ca profesor de limba română ce sunt, să încep prin a face două observaţii – sau „băgări de seamă” cum le-ar fi numit Ienăchiţă Văcărescu – asupra „întocmirii” limbii în care vorbim unii cu alţii.
Constat, mai întâi, o ezitare în folosirea la genitiv a numelui nostru propriu Vatra Românească. Unii vorbesc de „importanţa Vetrei Româneşti”, alţii despre „statutul Vatrei Româneşti”. Cum e corect deci, Vatrei sau Vetrei Româneşti?

Ion Creangă, ai cărui bunici erau ardeleni, cam din părţile acestea ale Ardealului, îşi aminteşte de „prichiciul vetrei cel humuit, de care lega mama o sfară cu motocei la capăt”… Cu toate acestea, în limba română mai funcţionează şi regula genului personal, care spune că substantivele comune, când devin nume proprii funcţionează după alte reguli, renunţând la ceea ce se cheamă alternanţele fonetice: despre o floare mirositoare vom spune „petalele florii”, dar despre o femeie pe care o cheamă Floarea vom spune „copiii Floarei”. Bunăoară „gingăşia Floarei îmi aminteşte de gingăşia florii de cireş”. La fel, substantivul puica are genitivul puicii când e nume comun, şi alt genitiv, Puicăi, sau Puichii când este nume propriu.
Deci, ca nume propriu ce se află, nume al Uniunii noastre, Vatra Românească are la genitiv-dativ forma Vatrei Româneşti. Noi suntem membrii Vatrei Româneşti şi suntem, cu trup şi suflet, devotaţi Vatrei Româneşti!
O altă corecţie pe care o propun e să nu mai acceptăm folosirea cuvântului naţionalist şi naţionalism cu un sens incriminator, peiorativ, ca şi când ar fi sinonim cu şovin şi şovinism!

De la cuvântul naţiune, un cuvânt atât de important şi de drag nouă tuturor, nu putem accepta să derivăm un termen peiorativ, injurios. În limba română, ca şi în societatea românească, naţionalismul defineşte o atitudine în care ne punem toată nădejdea noastră!

Cuvântul naţionalist nu este deci sinonim cu şovin! Nici pe departe! Cuvântul naţionalist ar putea fi sinonim cu patriot, înţelesul celor două cuvinte fiind aproape identic. Aproape, dar nu chiar identic! Căci există o anumită deosebire: a fi patriot este o obligaţie legiferată prin constituţia oricărei ţări! A fi naţionalist nu este o obligaţie, ci este o vocaţie şi o opţiune. A fi patriot înseamnă să fii ataşat intereselor de stat ale ţării în care trăieşti, de ale cărei legi te bucuri! Înseamnă a fi gata, pentru aceste interese, să-ţi dai şi viaţa în clipele critice ale istoriei! Toţi cetăţenii unei ţări sunt patrioţi! Sunt obligaţi prin lege să fie patrioţi!…
Numai că cetăţenia ţi-o mai poţi şi schimba, emigrând în alte ţări! Odată cu dobândirea unei noi cetăţenii, accepţi şi obligaţia de a fi patriot, un bun patriot în noua ta patrie! Naţionalitatea însă nu se poate schimba! Şi nu poţi să fii naţionalist azi în România, mâine în Germania, poimâine în America! Patriot poţi să fii, pe rând, în mai multe ţări! Naţionalist însă nu poţi să fii decât o singură dată şi într-un singur loc, într-un singur fel! Căci a fi naţionalist înseamnă să fii ataşat cultului, cultului aproape religios, al valorilor specifice, spirituale în primul rând, create de naţiunea, de neamul căruia te consideri că-i aparţii. A fi naţionalist este un legămînt moral, spiritual, liber asumat!

Patriotul, la nevoie, îşi dă viaţa pentru patrie! Naţionalistul face ceva şi mai greu, mai grozav! El îşi dedică viaţa ideii naţionale, făcând din ideea naţională un reper zilnic, clipă de clipă, al existenţei sale, raportându-se mereu la ţelul creşterii şi cinstirii neamului său, cum ar zice acelaşi Ienăchiţă Văcărescu…

Ca patriot, un sas din România, cetăţean al acestei ţări – un sas, un maghiar, un lipovean sau un armean ş.a.m.d – are datoria de a face armata şi, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru a apăra legea şi fiinţa acestei ţări! Dar asta nu-l împiedică să aibă şi să-şi cultive disponibilitatea sa, slăbiciunea, dragostea sa pentru spiritualitatea germană, îndeosebi în varianta transilvăneană a acestei spiritualităţi! Mândria sa de sas! Ori de secui! Sau lipovean ori armean! Iar asta se va chema naţionalism, şi acest naţionalism nu exclude, ci vine în completarea patriotismului său legiuit, de cetăţean român!

Astfel că, în interiorul spaţiului românesc, naţionalismul românesc, atunci când este un naţionalism autentic, nu exclude naţionalismul concetăţenilor noştri de altă naţionalitate. Numai şovinii se exclud unii pe alţii şi se separă între ei! Naţionaliştii se presupun reciproc, aşa cum existenţa altor naţionalisme ne ajută să ne înţelegem propriul nostru naţionalism!

Căci identitatea fiecărei naţiuni, a fiecărei naţionalităţi, rezultă şi din propria sa esenţă, dar şi prin raportare la alte naţionalităţi, pentru a intra astfel nu în contradicţie, nu în adversitate, ci în diferenţiere specifică, în contrast distinctiv!

… Fac aceste precizări de ordin lingvistic deoarece, pentru ce am eu a vă spune, m-ar bucura să se potrivească titlul următor: naţionalismul Vatrei Româneşti. Deci, naţionalismul, iar nu şovinismul, al Vatrei, iar nu al Vetrei… Naţionalismul Vatrei noastre Româneşti!

Vin dinaintea domniilor voastre cu o încercare de a defini prin câteva trăsături identitatea Vatrei Româneşti!

În esenţă, această identitate a fost definită prin Declaraţia – Program din 5 februarie 1990, semnată de Consiliul de coordonare al Uniunii Vatra Românească. Dacă 5 februarie este data de naştere a Vatrei Româneşti – aşa cum e datată Declaraţia – program – , atunci vă rog să-­mi permiteţi să vă împărtăşesc convingerea mea că ziua de 5 februarie 1990 va intra în istoria neamului nostru! Să-i aplaudăm, deci, pe cei care au dăruit neamului nostru această zi, iar noi, cei de faţă, să ne legăm a face din 5 februarie o zi de sărbătoare a românilor de pretutindeni!

Îngăduiţi-mi, ca român, să-mi exprim recunoştinţa frăţească, de frate mai mic, faţă de cei care au iniţiat această Vatră – unu, doi, trei, şapte, zece, câţi vor fi fost aceia – , şi, de asemenea, recunoştinţa faţă de cei care – zeci şi sute de mii, prin adeziunea lor, precipitată şi neprecupeţită – au dat viaţă Vatrei Româneşti. Viaţă din care ne împărtăşim şi noi, azi!

Situaţia Ţării la 5 februarie era cea care era. Cu cât ne depărtăm de acea dată, ştim şi înţelegem mai mult despre starea în care se afla ţara atunci. Şi ne dăm astfel seama că fraţii noştri întemeietori ai Vatrei au înţeles încă de atunci, din clipa trăită, au înţeles ce se întâmplă în ţară şi au acţionat, sub imperiul necesităţii, în modul cel mai adecvat cu putinţă. Cu cât trece timpul, se vădeşte şi mai bine oportunitatea fiinţării Uniunii noastre!
Continuare în numărul următor

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.