23 august 1944 (1)
În a doua parte a verii anului 1944, era limpede pentru multă lume (am în vedere doar pe cei implicați în negocieri diplomatice, secrete cu Aliații) că tratativele diplomatice cu Națiunile Unite au ajuns în impas. Condițiile ultimative înaintate guvernului Antonescu, la 12 aprilie 1944 (în fond, un adevărat ultimatum), de la Cairo, n-au putut fi schimbate, în ciuda eforturilor lui Iuliu Maniu și Ion Antonescu. Cele două clauze ameliorate de care am vorbit în paginile anterioare pe care Aliații le-au acceptat nu au schimbat cu nimic caracterul de capitulare necondiționată a României, solicitat de Aliați. De la Stockholm, în ciuda faptului că însuși Antonescu aprecia că cererile U.R.S.S. către guvernul român, pentru a ieși din alianța cu Axa, erau „mai acceptabile”[1], iarăși, cu greu puteau fi acceptate de un guvern responsabil față de interesele țării.
Ezitările lui Ion Antonescu în a semna Armistițiul nu pot fi puse pe seama faptului că ar fi refuzat să scoată țara din Axă.
Clauza teritorială impusă de U.R.S.S., pentru ca să accepte un Armistițiu cu România a cântărit decisiv în mintea și sufletul lui Ion Antonescu. De aici zbaterea sa tragică. De altfel, așa cum a declarat de mai multe ori în vara anului 1944, și Iuliu Maniu alături de ceilalți membri ai Opoziției Unite refuzau cererile cominatorii ale Moscovei ca România să accepte cedarea Basarabiei și Bucovinei.
Ion Antonescu, așa cum a și declarat în 1946, „încă din anul 1943, căutam bazele și pândeam momentul potrivit pentru a ieși din război”[2].
Tot cu acel prilej, în 1946, Ion Antonescu, conștient că deține atuuri puternice în negocierile cu rușii de natură militară și strategică (armată intactă în interior, linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, crestele Carpaților), a acționat în negocierile cu U.R.S.S. în direcția ameliorării condițiilor puse de aceasta, prin intermediul ambasadei de la Stockholm. Așadar, începând din luna mai 1944, Ion Antonescu a declanșat o serie de acțiuni concrete în vederea desprinderii de Axă[3], în care decisiv era factorul militar german (prezența trupelor germane în țară).
Prezența militară germană în țară, posibilitățile acestora de a reacționa la o desprindere a României de Al Treilea Reich, l-au obligat pe mareșalul Antonescu la foarte multă prudență. Gheorghe I. Brătianu, în depoziția sa în fața așa-zisului tribunal al poporului, în 1946, a oferit amănunte precise în acest sens. Astfel, declara fiul lui I. I. C. Brătianu, în luna aprilie 1944, împreună cu C. I. C. Brătianu (Dinu) au mers la Ion Antonescu ca să-l determine „să încheie imediat armistițiul”[4]. Ion Antonescu răspunse celor doi Brătieni că, la acel moment, nu existau condiții spre a ieși din Axă din cauza puternicelor forțe germane aflate în România (pe front și în unele zone strategice din interiorul țării). Opoziția Unită, prin intermediul lui Iuliu Maniu și C. I. C. Brătianu, deși era implicată în pregătirea unei lovituri de stat împreună cu regele Mihai, contra guvernului Ion Antonescu, cu scopul de a-l înlătura, paradoxal, așa cum am subliniat de mai multe ori, a efectuat numeroase demersuri către mareșal spre a-l convinge să încheie el Armistițiul. Am redat argumentele folosite de Iuliu Maniu prin care, în toată primăvara și vara anului 1944, persevera în a-l susține pe Ion Antonescu pentru încheierea Armistițiului. Secretarul politic al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, a recunoscut că partidele istorice, P.N.L. și P.N.Ț., și regele, „opoziția întreagă”[5] erau de acord să-l susțină și să-i ofere „întregul lor concurs”[6] lui Ion Antonescu pentru a încheia Armistițiul. Nu există nicio îndoială, documentele, mărturiile o dovedesc, Ion Antonescu, în cursul anului 1944, a urmărit cu tenacitatea-i cunoscută, dar și cu un imens simț al responsabilității față de soarta țării, să desprindă România din alianța cu Germania.
Mareșalul Antonescu „pândea”, ca să preiau termenul folosit de el, momentul propice al unui asemenea gest temerar. Și riscant, totodată. Din acest punct de vedere, Ion Antonescu era mai mult decât convins că trebuie să scoată țara din războiul contra Națiunilor Unite. El nu mai trebuia „convins”[7] să purceadă la înfăptuirea unui asemenea pas, căci era conștient că trebuie să-l facă mult mai mult decât toți liderii Opoziției Unite și regele Mihai la un loc. Deci, în nici într-un caz nu putea fi vorba ca regele Mihai sau Opoziția să facă eforturi pe lângă Ion Antonescu spre a-l convinge, chipurile, de necesitatea imperioasă a încheierii Armistițiului. Ion Antonescu era adânc convins de o asemenea necesitate imediat după catastrofa de la Stalingrad. Am subliniat acest fapt, și nu mai revin cu alte amănunte.
Deși știa adevărul, ca un personaj implicat în evenimente, Corneliu Coposu justifica pregătirea complotului contra Mareșalului Antonescu aducând un argument fals, anume că Ion Antonescu, pentru a scoate țara din Axă, va cere permisiunea lui Hitler sau că „va refuza să se desprindă de alianța Germaniei”[8]. Noi știm că Ion Antonescu, înainte de a pleca în Germania, pe 5 august 1944, pentru o ultimă vizită la Hitler, renunțase deja la ideea de a-l informa pe dictatorul german de intenția sa de a se desprinde de alianța cu Germania.
Declarațiile făcute de el însuși, în 1946, sunt elocvente în acest sens, iar martori importanți au confirmat-o. Am în vedere, în primul rând, pe generalul Constantin Pantazi, ministrul de război (1942-1944), a cărui mărturie am redat-o mai sus. Ion Antonescu, în acele luni dramatice, fac trimitere la perioada aprilie-august 1944, nu era preocupat de poziția sa în stat. Pe el nu-l interesa câtuși de puțin soarta sa, ci a țării. Cum a subliniat de atâtea ori, Ion Antonescu, odată cu degradarea situației militare pe frontul de Est, și după ce a aflat condițiile grele impuse României de Națiunile Unite (la Cairo și Stockholm), și-a manifestat intenția de a părăsi poziția în stat, oferindu-i-o lui Iuliu Maniu. În acest sens, am adus suficiente mărturii documentare, când Mareșalul Antonescu l-a invitat pe Iuliu Maniu să preia puterea în stat dacă găsește mai multă înțelegere din partea Aliaților în vederea semnării Armistițiului.
De fiecare dată, conform tacticii sale, Iuliu Maniu a refuzat oferta lui Ion Antonescu. Am redat mărturia lui Eugen Cristescu, din 1946, conform căreia, după ce a venit ultimatumul de la Cairo, pe 12 aprilie 1944, Mareșalul l-a trimis urgent la Iuliu Maniu pentru a-i prezenta clauzele ultimatumului, cât și invitația de a-i lăsa Puterea în stat. Redau, sub o altă formă, declarația lui Eugen Cristescu dată la 8 mai 1946, în cadrul interogatoriului luat în fața așa-zisului tribunal al poporului.
Referindu-se la condițiile ultimatumului de la Cairo, din 12 aprilie 1944, Eugen Cristescu a spus: „Condițiile erau destul de grele și ceea ce era mai greu acolo erau o serie de probleme militare. M-a însărcinat să mă duc cu aceste condiții la d-l Maniu și să-i spui d-lui Maniu că, dacă dumnealui le primește, d-l Mareșal îi cedează imediat locul… d-l Mareșal mi-a dictat o comunicare către d-l Maniu în care a spus că dacă d-l Maniu garantează o situație țării noastre, îi oferă imediat locul și îi cerea d-lui Maniu să îi dea numaidecât răspunsul. D-l Maniu a amânat răspunsul câteva zile… D-l Maniu nu făcea un refuz direct, doar punea atâtea condiții, care însemnau un fine de neprimire, acestei propuneri făcute de d-l Mareșal Antonescu. Am prezentat, cum v-am spus, condițiile și mi-a spus D-l Maniu: „Dragule, eu vorbesc și în numele d-lui Dinu Brătianu. Și el și eu am făcut istorie în țara asta. Noi nu putem semna cesiuni teritoriale, în nici un caz asemenea chestiune se poate lăsa pentru pacea generală. Astăzi, rușii sunt tari, trebuie să așteptăm vremea când aliații vor avea mai mult aplomb”[9].
E limpede că Iuliu Maniu, liderul Opoziției Unite, a refuzat să preia Puterea înainte de 23 August 1944, pe același motiv pentru care Ion Antonescu evita semnarea Armistițiului: cedarea provinciilor istorice din Nord-Est către U.R.S.S.. Liderii Opoziției Unite refuzau să-și lege numele de un asemenea act de cedare a teritoriilor din Nord-Est, pe motiv că trecutul lor politic, activitatea lor politică nu le permite un asemenea gest politic. Atât Opoziția, cât și Ion Antonescu erau blocați într-o situație fără ieșire. Din toate cele relatate de Eugen Cristescu în anul 1946 se înțelege bine că regele, Opoziția Unită, Ion Antonescu se aflau în contacte permanente, acționau în comun pentru scoatere țării din Axă.
Tratativele diplomatice din 1943 și până la 23 august 1944 cu Națiunile Unite, duse de șeful guvernului și Opoziție, rezultatele acestora erau știute de toți, de fiecare în parte. În preajma lui 23 august 1944, Eugen Cristescu, analizând situația politică din țară, a ajuns la concluzia că „se excludea o lovitură dată de Suveran și domnul Maniu, fără concursul domnului mareșal Antonescu sau contra lui, cunoscând relațiile bune cu Mareșalul, mai ales după întoarcerea din ultimul voiaj de la Führer, cum și tratativele de armistițiu duse în comun și cunoscute de M.S. Regele”[10]. Analiza lui Eugen Cristescu pleca de la premise corecte, concluziile ei însă erau eronate.
Fiind martor la toate acțiunile factorilor de putere din țară, caracterul comun al acestora, consensul tuturor ca doar Ion Antonescu să semneze Armistițiul, Eugen Cristescu a exclus „o lovitură dată de Suveran” contra lui Ion Antonescu. Și el, la fel ca Maria Antonescu, care nu înțelegea „de ce a ieșit așa” la 23 august 1944, dezlegarea nodului gordian al ieșirii din Axă, Cristescu a fost surprins de eveniment. Mai mult, depășit.
Factorul care a dat peste cap acțiunea comună proiectată a tuturor factorilor de putere din România, în preajma lui 23 august 1944, cred eu, a fost ofensiva armatei sovietice, de pe frontul Iași-Chișinău-limanul Nistrului, ofensivă începută pe 19-20 august 1944.
În zona Iași, frontul românesc este spart, iar noncombatul unor unități militare românești a fost pus la cale de generalul A. Aldea împreună cu generalul Mihai Racoviță, cu știința regelui Mihai, așa cum reiese din telegrama lui Grigore Niculescu-Buzești, Directorul Cifrului din Ministerul Afacerilor Externe către George I. Duca, funcționar al ambasadei României la Stockholm: „Pregătirile militare au fost făcute în țară în vederea schimbării”[11]. Conform celor spuse de Constantin Pantazi, pe 20 august 1944, armata sovietică a declanșat un masiv bombardament de artilerie în contra diviziilor românești 7 Infanterie și 5 Cavalerie din zona Podul Iloaiei[12]. 4.000 de tunuri pe un kilometru de front aveau rușii, iar bombardamentul lor, dublat de atacurile tancurilor sovietice au pulverizat cele două mari unități românești. Frontul a fost spart, iar trădarea unor generali nu este străină de această dramă. Aflat la cartierul general al Armatei a 4-a, la data când a început ofensiva sovietică, Ion Antonescu este martor la dezastru. „Trupele noastre se retrag în dezordine”[13], spuse Antonescu ministrului de Război Constantin Pantazi, la care Constantin Pantazi îi răspunse că singura soluție este încheierea Armistițiului[14]. Chiar dacă frontul românesc fusese străpuns, iar situația devenise critică, Ion Antonescu, după ce inspectează din avion situația, decide retragerea și amplasarea trupelor pe linia Focșani-Nămoloasa-Brăila, pentru a stăvili ofensiva sovietică.
Ion Antonescu, deși recunoștea că situația militară devenise critică, avea încredere că ofensiva sovietică poate fi oprită pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila. În concepția lui Ion Antonescu, linia fortificată menționată, odată ocupată de trupele române, devenea atuul principal în negocierile cu U.R.S.S. în vederea încheierii Armistițiului. De acest fapt, adevăr mai bine spus, fusese convins și generalul german Hans Kissel, care își exprimase convingerea că dacă linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați ar fi fost ocupată din timp „ar fi putut rezista cu succes cu forțe relativ slabe până la căderea Berlinului”[15]. Odată cu declanșarea ofensivei sovietice și frontul spart, Ion Antonescu a dat ordine ca în 22 august 1944, în linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, să fie amplasate 9 batalioane, urmate de alte 3 divizii în spate. Respectiva linie fortificată avea în componență 1.600 de cazemate betonate, cu o densitate pe kilometru pătrat de zece cazemate, 60 de kilometri de șanțuri antitanc, 1.800 de locașuri de trape de beton și lemn pentru tehnica de luptă automată[16].
Așadar, respectivul aliniament fortificat reprezenta pentru Armata Sovietică un obstacol extrem de dificil de depășit, fiind apreciată drept linia cea mai fortificată din Europa. Se avea în vedere ca respectivul aliniament fortificat să fie întărit cu oricâte trupe ar fi fost necesare, trupe amplasate din timp în interiorul țării. Respectivele trupe dispersate în interior, ca germanii să nu le cunoască dimensiunea exactă, fuseseră amplasate strategic din ordinul Mareșalului Antonescu în vederea creării condițiilor militare pentru ieșirea țării din război[17]. Spre această linie fortificată se retrăgeau trupele române după ce frontul a fost spart, iar ocuparea ei ar fi însemnat blocarea înaintării armatei sovietice. La adăpostul acestui foarte puternic aliniament strategic, Ion Antonescu putea negocia condițiile Armistițiului cu Națiunile Unite, cu U.R.S.S. în mod deosebit. Ca să depășească linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, armata sovietică, conform specialiștilor militari, ar fi avut nevoie de două luni de zile de lupte[18].
Dacă ar fi realizat acest lucru trupele sovietice, aveau în față crestele Carpaților, aliniamente naturale, obstacole insurmontabile, așa că dacă nu ar fi fost capitularea din 23 august 1944, Armata Sovietică ar fi fost blocată pe teritoriul românesc până la sfârșitul războiului și căderea Berlinului. Luând în considerație importanța liniei fortificate precizate, Ion Antonescu era convins că rușii vor fi forțați să negocieze cu el semnarea unui Armistițiu și nu o capitulare necondiționată. Caz în care ar fi reușit să dobândească pentru România condiții cât de cât onorabile. Cum am mai subliniat de atâtea ori, în august 1944 Ion Antonescu nu era „indecis” de a semna Armistițiul și a scoate România din războiul cu Națiunile Unite. El urmărea, și voia, mai mult decât orice alt factor de putere din România de atunci, ieșirea din Axă. O ieșire pe care Mareșalul o credea posibilă fără prea mari riscuri pentru țară din partea Germaniei[19] doar când ar fi fost creat un context militaro-politic favorabil, iar condițiile puse de Națiunile Unite ar fi fost „acceptabile”[20].
Pentru interesele mari ale României, Mareșalul Ion Antonescu era cel mai indicat în 23 august 1944 de a semna Armistițiul. El nu era împotriva semnării acestuia, ci urmărea dobândirea de condiții mai bune pentru România. Aceasta era intenția reală, adevărată a lui Ion Antonescu în ziua de 23 august 1944, când s-a dus din proprie inițiativă la Palatul Regal. Voia să-l pună la curent pe rege de intenția sa de a scoate țara din război, așa cum a lăsat o mărturie chiar el însuși în seara de 23 august 1944 în „Însemnările Mareșalului Ion Antonescu făcute în timpul orelor de detenție la Palatul Regal, în urma arestării sale”[21]. „Însemnările” lui Ion Antonescu scrise „într-o cameră Safe Fichet”[22], în seara de 23 august 1944, sunt deosebit de importante. Ele dezvăluie concepția sa politică, analizează eforturile efectuate de a scoate Țara din război, sintetizează cu acuratețe, și esențial activitatea sa, dând detalii exacte, reale, adevărate cu privire la audiența la regele Mihai în a doua jumătate a zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu s-a dus în audiență la rege, la ora 15:30, pentru a-l informa „asupra situației frontului”[23] și a acțiunilor efectuate „pentru a scoate țara din greul impas în care se găsește”[24]. A vorbit regelui „aproape două ceasuri”[25], spune el, timp în care Mihai a tăcut cu indiferență, păstrând „o atitudine forțat rezervată”[26]. Alături de el era prezent, desigur, și ministrul de Externe, Mihai Antonescu. L-a informat pe rege că timp de doi ani, „aproape 2 ani”[27], preciza el, la ordinul său, Mihai Antonescu a negociat cu anglo-americanii încercând să obțină „asigurări pentru viitorul țării”[28]. Dacă ar fi găsit „înțelegere” la aceștia, pentru „asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor”[29], ar fi ieșit din război fără să ezite, cu mult timp înainte, „chiar la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”[30]. Îl pune la curent pe rege cu cele ce a discutat în „noaptea de 22/23 august”[31] cu Karl Clodius și Ion Mihalache, iar în dimineața zilei de 23 august „cu d-l Gheorghe Brătianu”[32]. Lui Clodius i-a spus „răspicat” că, dată fiind situația militară, el, Ion Antonescu, „va căuta soluția politică”[33]. I-a declarat lui Karl Clodius că România nu mai poate continua războiul, că are jumătate din teritoriu ocupat și „țara e total la discreția rușilor”[34]; Clodius să informeze Berlinul ca să-i permită „de a trata un armistițiu”[35]. România, spuse Ion Antonescu că i-a mai declarat lui Karl Clodius, vrea să iasă din război „ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pe vecie țara și pe conducătorii ei”[36]. Clodius i-a răspuns că va informa Berlinul arătându-i „exact dorința noastră”[37]. Cât privește întâlnirea cu Ion Mihalache, Ion Antonescu i-a comunicat regelui că liderul politic țărănist i-a cerut să se sacrifice și să facă pace „oricât de grele ar fi condițiile puse”[38].
În cele trei ore în care a discutat cu Ion Mihalache, Ion Antonescu i-a prezentat acestuia de ce a întârziat și încă are rezerve de a ieși din război și a semna Armistițiul, expunându-i pe scurt motivele sale[39]. Am familiarizat cititorul cu ele, drept care consider nepotrivit să le prezint din nou. Ion Mihalache, îl informa Ion Antonescu pe rege, i-a răspuns că și ei, „național-țărăniștii, s-au înșelat, au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însă și-au făcut convingerea că ei sunt total nepregătiți de a indispune pe ruși și că suntem lăsați la totala lor discrețiune, ca și Polonia și poate alte țări”[40]. Ion Mihalache îi spuse lui Ion Antonescu că România e pierdută, că ei sunt o generație sacrificată și că „să ne resemnăm și să așteptăm”[41]. Ion Antonescu i-a replicat că în fața catastrofei care amenință România e de preferat să lupte și să se moară „eroic decât să-și semneze singur sentința de moarte”[42]. Ion Mihalache iarăși îl conjură pe Ion Antonescu să accepte semnarea armistițiului, el, Antonescu, declinând cererea „aceasta”[43].
După care îi spuse regelui că, în dimineața zilei de 23 august 1944, în timp ce era în ședință de guvern, a cerut să-l „vadă d-l Gh. Brătianu”[44]. Acesta i-a comunicat că a venit la el „de la o întrevedere dintre d-nii Maniu și Dinu Brătianu, și că vine cu mandatul formal de la ambii, că sânt de acord și că își iau răspunderea, dacă accept să fac eu tratativele de pace”[45]. Ion Antonescu, zise el regelui, i-a răspuns lui Gh. Brătianu că este de acord cu propunerea liderilor opoziției cu condiția ca cei doi politicieni să-i dea un „angajament, și că acceptă ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unitatea internă”[46], iar străinii, „aliații și inamicii”[47], să nu se mai poată folosi de „dezunirea noastră”[48]. Gh. Brătianu îi promise lui Ion Antonescu că va aduce scrisoarea de angajament de la cei doi lideri politici „înainte de audiența mea la rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată”[49] de a începe „tratativele de pace”[50]. Ajuns aici cu expunerea către rege, mareșalul Antonescu scrise că generalul Constantin Sănătescu a intervenit în discuție afirmând „de două ori”[51] că îi va aduce el scrisoarea angajament de la cei doi oameni politici fără ca Ion Antonescu să i-o fi cerut[52].
Mai departe, Ion Antonescu notează că regele Mihai i-a cerut ca tratativele de pace „să înceapă imediat”[53], la care Mihai Antonescu intervine zicând regelui „că așteaptă răspunsuri de la Ankara și Berna prin care dorea să obțină consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rusia”[54]. Faptul că Ion Antonescu a scris aceste lucruri dovedește că, chiar și în al 13-lea ceas, el, și Mihai Antonescu, nu înțeleseseră că România fusese abandonată de Anglia și S.U.A. Uniunii Sovietice. Dacă nici până atunci cei doi nu au conștientizat că puteau scoate țara din război doar prin negocieri și semnarea Armistițiului cu Moscova, și că aceasta devenise de extremă urgență, demiterea sa de rege poate fi înțeleasă și justificată.
În continuare, Ion Antonescu notează că Mihai Antonescu i-a arătat regelui că în 24 de ore va primi răspunsuri „pe care le așteaptă”[55] din partea Aliaților „și după aceasta va intra în tratative” [56]. Adică, dădea de înțeles Mihai Antonescu regelui Mihai, România va accepta condițiile ultimative ale Aliaților de la Cairo și Stockholm și va încheia pacea. Intervine și el, notează mareșalul, întărind spusele lui Mihai Antonescu zicând că este de acord ca Mihai Antonescu să plece la Ankara și Cairo „pentru a duce tratative directe”[57]. În loc de tratative, Ion Antonescu, cât și Mihai Antonescu, aveau în vedere semnarea capitulării.
Ajuns aici cu prezentarea audienței la rege, Ion Antonescu notează că „în acel moment regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine”[58]. În cele câteva minute cât regele a lipsit, generalul Constantin Sănătescu a repetat că „va aduce el adeziunea scrisă a d-lor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu”[59]. De aici începe drama, după cum notează Ion Antonescu: „Când eram în curs de discuțiuni și în picioare așteptând revenirea regelui pentru a pleca, regele intră în cameră și în spatele lui apar un maior din garda Palatului și 6-7 soldați cu pistoalele în mână”[60].
Ieșirea regelui Mihai din camera unde Ion și Mihai Antonescu tocmai îl informaseră că a doua zi vor avea loc evenimente hotărâtoare care vor duce la ieșirea României din război nu o cred deloc întâmplătoare. Limitat și primitiv în viziune și cunoaștere cum era, regele Mihai tot a avut minima inteligență, intuiție să înțeleagă că Ion Antonescu tocmai îi spusese că va scoate țara din Axă și va semna Armistițiul. Înțelegând că Antonescu chiar va efectua marea schimbare de alianțe a României în orele următoare, așa cum îl dădăciseră îndelung și în exces cei din anturajul său (Mocsony Stârcea, A. Aldea, Grigore Niculescu-Buzești ș.a.), regele a părăsit camera cu intenția de a reveni și a-l demite și aresta pe Mareșal.
Tot anturajul său, la care o includ apăsat și pe Elena, mama lui Mihai, nu avea de gând să-i permită Mareșalului să scoată țara din război și i-au spus regelui să-l aresteze imediat. Într-o atare situație, ei, cei din camarila regală și regele, ar fi fost nevoiți să suporte, nu-i așa, pe mai departe, puternica personalitate a lui Ion Antonescu. „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să semneze Armistițiul, îi spuse cu câteva zile în urmă regelui Mihai Grigore Niculescu-Buzești, ne va ține sub papuc în continuare”. Regele Mihai, camarila din jurul său nu l-au lăsat să semneze Armistițiul pe Ion Antonescu din ură și răzbunare. Pentru ei nu contau marile interese ale României, salvarea țării, așa după cum au afirmat ei cu perfidie și mincinos, ci doar faptul ca ei să rămână la putere, ca ei să fie Puterea și să conducă România. Pe rege și camarila sa nu interesele adevărate ale României îi preocupau, ci faptul cum să scape cât mai repede de Antonescu. Ei știau care este diferența între ieșirea negociată din război, pe care Ion Antonescu tocmai o anunțase, și o capitulare necondiționată a țării și a Armatei în fața U.R.S.S., cum aveau ei de gând s-o facă. Știau bine ce catastrofă se va abate asupra României odată cu gestul lor. Și totuși, l-au făcut, fără remușcări de conștiință, nici regrete, ba, mai mult, mândri nevoie mare că au „salvat țara” și poporul român. Au aruncat România în prăpastie, odată cu 23 august 1944, prezentându-se însă posterității ca niște adevărați eroi, luminați în fapta lor, de nimeni altul decât de Dumnezeu, cum afirma regele în convorbirile sale cu Mircea Ciobanu.
Continui să redau cele consemnate de Ion Antonescu în celula de la Palatul Regal cu privire la arestarea sa, la 23 august 1944. După ce maiorul în cauză (Anton Dumitrescu – n. a.) și cei câțiva plutonieri au intrat în cameră, Mareșalul notează că regele „a trecut în spatele său”[61] cu soldații după el. Un soldat „m-a prins de braț pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiul”[62]. Acesta e cuvântul sub care se ascunde ticăloșia regelui și a camarilei sale: „imediat”. Adică, chiar atunci, pe loc, fapt care, de altfel, era o imposibilitate absolută. Ei știau că ceea ce cereau mareșalului prin cuvântul „imediat” era o absurditate. Dar au mers înainte, convinși că, mințind la nesfârșit, vor fi crezuți. Și că Istoria va consemna faptul că Ion Antonescu a refuzat să scoată țara dintr-un război catastrofal, așa cum au vrut ei – „imediat”, iar pe ei îi va glorifica posteritatea în eternitate ca pe niște eroi și salvatori de Patrie.
Adevărul, evident, este cu totul altul; în paginile anterioare am subliniat că Ion Antonescu, în august 1944, hotărâse scoaterea țării din războiul cu Națiunile Unite. Toată discuția purtată în jurul refuzului lui Ion Antonescu care, chipurile, nu a vrut să semneze Armistițiul, este falsă, mincinoasă. Ieșirea din război printr-o negociere așa cum intenționa Ion Antonescu este un fapt istoric, iar capitularea necondiționată pe care a impus-o regele Mihai României și Armatei sale, la 23 august 1944, constituie un alt fapt istoric. Diferența dintre aceste două modalități de a ieși din războiul cu Națiunile Unite era uriașă, ca și urmările, consecințele suportate de țară și popor în cazul variantei a doua – capitularea.
La reproșul lui Constantin Sănătescu cum că este arestat deoarece refuzase să „facă” armistițiul, Ion Antonescu, după ce îi spuse soldatului care îl ținea de mâini să ia mâinile de pe el, se adresă șefului militar al Casei Regale: „Să-ți fie rușine; acestea sânt acte care dezonorează un general”[63]. Scrise că s-a uitat „fix” în ochii lui Sănătescu „și i-am repetat de mai multe ori apostrofa [64].
După aceasta au fost scoși din cameră „pe culoar, unde o bestie de polițist mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat”[65], fiind închiși într-o cameră „Safe Fichet” de care am amintit. De la Ion Antonescu aflăm că respectiva cameră era fără fereastră, de dimensiunea de 3 metri pe 2. De-abia după două ore li s-au adus două scaune „din afară” [66]. Demis și închis într-o cămăruță, Ion Antonescu notează cu amărăciune în ce stare degradantă, umilitoare ajunsese după ce a muncit „40 de ani ca un martir, pentru țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori din prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii dinastiei, el, care a luat jurământul tânărului rege în strigătele mulțimii care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, armata înfrântă, țara și pe regele ei” [67].
Ion Antonescu încheie însemnările din celula din Palatul Regal, invocând divinitatea să cruțe România „de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere”[68]. Conchide că a spus regelui Mihai de mai multe ori că el se retrage din fruntea guvernului dacă regele crede că există altcineva capabil să servească România „mai bine ca mine”[69], cu condiția ca acel om „să nu fie un ambițios sau un aventurier”[70].
Așadar, ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu o alesese drept ziua în care se hotărâse să iasă din război și să semneze armistițiul. Faptul reiese din înseși declarațiile sale[71], precum și din cele afirmate de Gh. Brătianu. Același fapt l-a susținut și Eugen Cristescu care a afirmat în 1946: „Domnul Mareșal mi-a comunicat, mie și domnului general Vasiliu, că a primit pe domnul Mihalache și domnul Gh. Brătianu, și dat fiind situația s-a hotărât la acțiune politică întrucât formula militară nu mai putea rezista. În acest scop, s-a înțeles cu domnul Mihalache și domnul Gh. Brătianu ca toți oamenii politici să dea o proclamație către popor că sunt alături de Mareșal, uniți pentru a lua hotărârile supreme pentru salvarea țării.
Altă proclamație să fie dată de Mareșal, și cu aceste două documente să se prezinte M.S. Regelui, arătând că toți sunt de acord pentru începerea imediată a tratativelor de armistițiu cu Aliații, că a delegat pe domnul Mihai Antonescu să perfecteze aceste înțelegeri cu opoziția și apoi se va prezenta suveranului”[72]. Măsurile militare luate de mareșalul Ion Antonescu în zilele de 22 și 23 august 1944, au creat condițiile desprinderii României de Axă. O revenire asupra acestor măsuri ar fi fost imposibilă, iar afirmațiile regelui și ale camarilei sale cum că Mareșalul a fost arestat deoarece refuzase să încheie armistițiul sunt neconforme adevărului istoric. George Magherescu confirmă cu detalii importante faptul că Ion Antonescu odată dispunând luarea de „măsuri concrete luate în după amiaza de 22 și dimineața de 23 august nu i-ar mai fi permis această revenire pe vechile poziții”[73].
Măsurile militare și diplomatice luate de Ion Antonescu în după amiaza zilei de 22 august 1944 și dimineața zilei de 23 august 1944 au fost următoarele: ordine date Armatei să se retragă pe linia Focșani-Galați; trimiterea unui curier diplomatic la Stockholm (Neagu Djuvara) în dimineața zilei de 23 august 1944[74]; declarația făcută către generalul C. Piky Vasiliu și Eugen Cristescu, pe care tocmai am redat-o în formularea directorului S.S.I.; chemarea la guvern a lui Karl Clodius (seara de 22 august 1944) și prevenirea acestuia că România va „căuta soluția politică” în vederea ieșirii din război, pentru ca oficialul german să-l informeze pe Hitler; consensul partidelor din opoziție, e drept, exprimat doar verbal, în vederea acționării în comun pentru semnarea armistițiului; convocarea lui Karl Clodius la sediul guvernului, la ora 18:00, în ziua de 23 august 1944, pentru a-l anunța hotărârea definitivă a sa de a ieși din război; ordinul dat comandantului militar al Capitalei, generalul Iosif Teodorescu, conform căruia începând cu ora 19 a zilei de 23 august trupele din garnizoana București și cele din Valea Prahovei intră în dispozitiv de luptă[75].
Toate aceste dispoziții, măsuri, ordine dovedesc în cel mai înalt grad faptul că Ion Antonescu era ferm decis să încheie Armistițiul cu Aliații cât mai repede. Măsurile militare și diplomatice luate de Mareșal în preajma audienței sale la rege infirmă versiunea prezentată de regele Mihai după care l-a arestat pe Ion Antonescu pentru că intenționa să continue războiul alături de Hitler. Înainte de 20 august 1944, comandamentul sovietic, Stalin însuși aveau mari temeri că vor putea depăși linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, luând în calcul chiar amânarea ofensivei fronturilor 2 și 3 ucrainene în caz de rezistență pe aliniamentul Iași-Chișinău[76].
Temerile lui Stalin probează fără niciun dubiu că în negocierea Armistițiului, Ion Antonescu dispunea de un atu important[77], linia Focșani-Nămoloasa-Brăila.
– Va urma –
Prof. dr. Gică Manole
Aranjament grafic – I.M.
Sursa: art-emis.ro
[1] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, Editura Saeculum I.O., București, 1998, p. 183.
[2] Ibidem, p. 182. [3] Ibidem, p. 183. [4] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. I, Ediție îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă, Cuvânt înainte de Iosif Constantin Drăgan, Editura Saeculum, Editura Europa Nova, București, 1997, p. 360. [5] Corneliu Coposu, Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, Editura Gândirea Românească, București, 1990, p. 25. [6] Ibidem. Autorul afirmă că regele și opoziția au acceptat să-i ofere sprijin mareșalului Ion Antonescu „în cazul în care acesta ar fi convins” să încheie Armistițiul. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. I, p. 318. [10] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul Serviciilor Secrete Românești. Memorii, mărturii, documente. Memorii. 1916 – 1944, Editura Roza Vânturilor, Editura R.A.I., București, 1994, p. 262. [11] Gh. Buzatu, Mareșalul Antonescu în fața Istoriei, Iași, 1990, pp. 25 – 26. [12] Constantin Pantazi, Cu Mareșalul până la moarte. Memorii, Editura Publiferom, București, 1999, p. 304. [13] Ibidem, p. 305. [14] Ibidem, p. 306. [15] Ion Șuța, România în cumpăna istoriei. August 1944, București, 1991, p. 209. [16] Florin Constantiniu, Ilie Ceaușescu, Mihail Ionescu, 200 de zile mai devreme, București, 1985, p. 151. [17] Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, București, 1992, p. 78. [18] Florin Constantiniu, Ilie Ceaușescu, Mihail Ionescu, op. cit., p. 152. [19] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, p. 183. [20] Ibidem, p. 182. [21] Ibidem, vol. I, p. 49. [22] Ibidem, p. 52. [23] Ibidem, p. 49. [24] Ibidem. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem. [28] Ibidem. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Ibidem; vezi și Ibidem, pp. 215 și 216. [35] Ibidem. [36] Ibidem. [37] Ibidem. [38] Ibidem, p. 50. [39] Ibidem, pp. 50 – 51. [40] Ibidem, p. 51. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Ibidem. [44] Ibidem. [45] Ibidem. [46] Ibidem. [47] Ibidem. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Ibidem, p. 52. [51] Ibidem. [52] Ibidem, p. 53; Ibidem, p. 215: „Generalul Sănătescu când am spus că aștept scrisorile de la domnul Maniu, a spus: „Vi le aduc eu, domnule Mareșal””. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Ibidem. [57] Ibidem. [58] Ibidem. [59] Ibidem. [60] Ibidem. [61] Ibidem. [62] Ibidem. [63] Ibidem. [64] Ibidem. [65] Ibidem. [66] Ibidem. [67] Ibidem, p. 53. [68] Ibidem. [669] Ibidem. [70] Ibidem. [71] Vezi Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, p. 183. [72] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul Serviciilor Secrete Românești, p. 261. [73] George Magherescu, Adevărul despre Mareșalul Antonescu, vol. III, București, 1991, p. 271. [74] Vezi Gh. Buzatu și colaboratorii, Mareșalul Antonescu în fața Istoriei, vol. II, pp. 40 – 43. [75] George Magherescu, op. cit., vol. III, p. 271. [76] România și războiul mondial din 1939 – 1945, Iași, 1995, p. 29. [77] Robert Zidaru, 23 august 1944: Preliminarii și Desfășurare în Trecutul la Judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2006, p. 280.
