ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ (I)
Ziua în care în România a fost abolit românismul ca politică de stat.
Anti-românismul, adică adversitatea sistematică față de interesele națiunii române, este un fenomen care de ceva vreme produce politici și strategii de stat. Nu mai este de mult o atitudine subiectivă, a unor indivizi izolaţi, marcați de incidente din propria biografie, prin care își motivează adversitatea față de comunitatea românească. Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician, a oricărui tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze viitorul nostru. Combaterea și contracararea anti-semitismului trebuie să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient de statutul său, de menirea sa. Dar si a serviciilor de specialitate!
Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe cazuri.E timpul să elaborăm o strategie naţională de combatere şi contracarare a anti-românismului.
O asemenea strategie publica lipseşte în momentul de faţă, dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România au fost „implementate” radacinile unor regimuri de guvernare anti-românească. Acest fenomen anti-românesc s-a statornicit guvernează şi azi.
Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-national, trădător de Ţară şi de Neam, al guvernărilor de care am avut parte după 1990, inclusiv al prestaţiei anturajului apropiat al celor trei fosti preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat vinovăţia penală a celor acuzaţi. Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva.
Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate. A scoate pe cineva din funcţii de decizie, de guvernare, de răspundere politică, pentru vina sau suspiciunea întemeiată de a fi participat la realizarea unor proiecte şi politici anti-româneşti este un gest de legitimă apărare a societăţii româneşti.
S-au vandut proape o treime din padurile tarii si 40% din terenul agricol ,se pun la cale”privatizari” ale marilor centrale electrice si hidrocentrale,s-au dat,pe accize ridicol de mici bogatiile subsolului si noile pungi pe petrol si gaze Numai aplicarea unor sancţiuni penale poate genera asemenea situaţii. Felul cum acestea vor aplica legea ţine strict de organizarea Justiţiei. Iar ca naționaliști ne dăm seama cât de imperios necesară este ca în România să funcționeze o justiție corectă și independentă.Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic – e vorba de logica răului!- ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja… acţiunea de demascare a anti-românismului. În timp am descoperit cu stupoare că anti-românismul funcţionează ca strategie cu consecinţe dintre cele mai palpabile, la nivelul existenţei unor oameni nevinovaţi. Aveam cunoştinţă de anti-românismul, să zicem, al unor teorii istorice, susţinute de unii istorici împotriva bunului simţ şi a numeroase argumente istorice irefutabile. Cazul, bunăoară, al istoricilor care contestă şi azi continuitatea şi vechimea noastră în Nordul Dunării. Aveam cunoştinţă şi chiar oarecare compasiune pentru acest soi de mercenariat, care se rezumă totuşi la lumea ideilor, a teoriilor istorice.
Discreditarea și compromiterea ideii naționale la români este o preocupare de…căpătâi a strategiilor anti-românești. Sarcina aceasta a intrat pe lista de preocupări specifice a unor organizaţii non guvernamentale, de tipul Soros, care s-au bucurat de susţinerea autorităţilor, a guvernelor ce s-au succedat după 1990. Nu întâmplător lista ONG-urilor „soros-iste”care primesc subvenţii si de la stat !, este secretă. O mulţime de publicaţii asa-zis de dreapta au pus și ele umărul în acest sens. Pe faţă sau în mod disimulat, posturile TV şi Radio in numele democratiei cuvantului participă cu… harnicie bine sponsorizata , la discreditatea ideii naţionale.Cel mai mare rău îl fac acestei idei tocmai acele organizaţii care se declară naţionale-patriotice, dar în fapt se folosesc de propaganda naţionalistă pentru a dobândi felurite avantaje materiale sau politice, Veleitari ai ideii naţionale, patri(h)oţii de după 1990 au ştiut să se strecoare la vârf în mai toate organizaţiile şi partidele politice cu program naţional, şi să profite din plin pentru a-şi făuri o frumoasă stare materială, eventual şi faima de luptători pentru cauza Neamului. Unii din liderii acestor organizaţii au fost infiltraţi si din afară în cadrul unor diversiuni menite să discrediteze organizaţii şi partide naţionaliste. Mă refer astfel în mod special la Uniunea Vatra Românească, la Partidul Unităţii Naţionale a Românilor – PUNR şi la Partidul România Mare – PRM, despre care ştiu destul de multe.
În ciuda unor reuşite, a unei contribuţii istorice la salvgardarea unor interese româneşti majore în momente de grea cumpănă, situaţia în care se află azi reprezentarea politică a ideii naţionale este catastrofală. PUNR a fost desfiinţat de mai multe ori prin trădare la cel mai înalt nivel, al preşedintelui. Iar PRM a ieşit din Parlament prin greşelile repetate la acelaşi nivel. Din aceeaşi pricină, a greşelilor preşedintelui, în ciuda prezenţei sale în Parlament în patru legislaturi, PRM nu a reuşit niciodată să intre la guvernare. Astfel că politica interesului naţional nu a avut acces la guvernarea României. La fel cum şi lideri din PUNR nu s-au sfiit să profite de pe urma prezenţei în Parlament sau la guvernare. Din păcate, imensa majoritate a membrilor PRM şi PUNR nu au avut instrumentul politic, democratic, prin care să impună în partid politica interesului naţional, ideea pentru care cele două partide s-au înfiinţat şi, o bună perioadă de timp, au activat.
Cunoaştem bine loviturile dinafară pe care cele două partide naţionaliste le-au primit. Dar eşecul aproape total al ideii naţionale în politica românească cade în primul rând în vina celor două partide, a liderilor îndeosebi. Aceştia au ocupat pe eşichierul politic o anumită poziţie, la care avea dreptul electoratul naţionalist, şi practic au trădat aşteptările acestui electorat. Nu e întâmplător că printre cei 50% dintre românii care nu se prezintă la vot, majoritatea sunt naţionaliştii care nu se regăsesc în niciun program politic, în niciun partid! Bilanţul politicii naţionaliste este atât de jalnic, încât niciun lider PUNR sau PRM nu mai are dreptul să ne amintească şi partea bună,importanta, a activităţii sale, reuşitele prestaţiei sale. Contează rezultatul final, tristul adevăr că pe scena politică românească lipseşte cu desăvârşire conştiinţa interesului naţional.Acaparat lozincard de un oarecare… Şi asta nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. În fond, această conştiinţă a interesului naţional nu produce niciun efect politic important încă din ziua de 22 decembrie 1989… Este ziua în care în România a fost abolit românismul ca politică de stat.
Prof.univ.dr.Ion Coja
