Bomba cu explozie întârziată, o lege a umilinţei naţionale!
O lege care tocmai a fost promulgată de Iohannis este în totală contradicţie cu Constituţia României, care prevede atât libertatea de conştiinţă, cât şi dreptul la exprimarea opiniei pentru fiecare cetăţean al acestei ţări. În Art. 29 (1) al Constituţiei se spune, literal, că libertatea gândirii şi a opiniilor nu poate fi îngrădită sub nicio formă şi nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale. Or, tocmai acest lucru îl face această lege aberantă, cretină şi umilitoare pentru poporul român.
Cum adică să-i interzici unui cetăţean, prin lege, „a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, sau să-i interzici, pe aceeaşi cale, „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război”, sub ameninţarea unor ani grei de puşcărie!… Oare acestea toate nu intră şi ele la dreptul cetăţeanului de a-şi exprima liber opiniile, în public sau în cadru privat? N-avem decât să-l facem, tot în public sau în privat, de tot rahatul pe un asemenea opinent, dacă nu suntem de acord, dar să-l băgăm în puşcărie pentru o părere? Constituţia e doar o vorbă goală atunci, şi putem să o folosim ca hârtie igienică.
Ce ne facem însă cu istoria, căci multe din marile noastre personalităţi s-au învrednicit, la vremea lor, fără să aibă spiritul vizionar de a dibui că peste zeci, chiar o sută şi mai bine de ani, va veni legea în cauză ca să le terfelească memoria. Pentru cei care ştim un pic de istorie, în România nu au existat partide şi regimuri fasciste, asta şi conform verdictului ferm al Academiei Române înseşi, care a stabilit irevocabil că singura formaţie susceptibilă de a fi catalogată astfel de către unii, Garda de Fier, sau Mişcarea Legionară, nu a fost una fascistă. Anticomunistă da, şi tocmai ăsta e şpilul. Poate şi cu o tentă antievreiască, nu spun antisemită, căci şi arabii fiind semitici la rândul lor, am da cu bota în baltă. E cazul, de asemenea, al lui Eminescu, pentru a cărui eliminare de pe rafturile bibliotecilor şi din stima generală s-au făcut mari eforturi, culminând cu „scheletizarea” patapieviciană, deşi nu s-a invocat neapărat, în acest caz, publicistica lui politică.
Ca s-o scurtăm, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor pe care l-a dat cultura universală şi un mare scriitor totodată, va deveni, ca urmare a acestei însăilări legislative, un produs prohibit. La fel Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu (care a şi fost disculpat de Tribunalul Militar pentru acuze de „activitate subversivă”), Arsenie Boca, Justin Pârvu, Constantin Noica şi alţii, mulţi alţii, asupra cărora va fi chemată din nou să-şi dea cu părerea însăşi ilustrissima în nimicnicie persoană – faţă de asemenea uriaşi –, a lui Alexandru Florian, un nimeni in plan stiintific în calitate de şef al Institutului „Elie Wiesel” pe pământ românesc, remarcat între altele ca fost „predicator” de marxism-leninism la Universitatea din Bucureşti, pe vremea sinistrului regim comunist, perioadă pe care omul si-a ras-o (de ce oare) din excursurile biografice. Aud?
Parcă şi comunismul făcea parte din sistemele incriminate în lege. Sau numai atunci când comitea „genocid”, ca în cazul lui Ceauşescu? Genocidul uriaş de după arestarea lui nu mai există?
Iar în rest, când comunismul se ocupa de infestarea minţilor tinere, şi nu numai, cu ideologia socialismului ştiinţific, e absolvit de orice păcat? Aici mai putem, ba suntem chiar obligaţi, să remarcăm lipsa de simetrie între comunism şi fascism, cel de al doilea sistem fiind în fapt doar o deviaţie a celui dintâi, care a produs pierderi de vieţi omeneşti de zeci de ori mai multe decât purtătorii de zvastică, omoruri intrate la statistică, precum spunea Stalin.
E vorba, în fond, de cea mai cruntă umilinţă, pe care o suportăm ca popor, din toată istoria noastră. Chiar la moşirea acestei legi a fost cerut „ajutorul” unor organizaţii direct implicate sau cel puţin interesate, precum acest institut, care s-a înfiinţat doar pentru a-i vâna pe nazişti, pe cei care au scăpat tribunalului de la Nürnberg, criminali de război, astfel că nu are nici în clin nici în mânecă cu spiritualitatea şi cultura vreunui popor. Iar Eminescu, Eliade şi ceilalţi de pe lista celor urmăriţi şi persecutaţi de institutul în cauză, la noi (căci sunt bine cunoscute cazurile în care asemenea personalităţi care fac cinste culturii române au fost şterse de pe liste şi li s-au retras, la intervenţia lui, diverse titluri onorifice) nu au comis vreo crimă, decât, poate, pe aceea de a fi apărat cu îndârjire şi până la capăt tocmai valorile noastre naţionale.
Pentru prevederile ei aberante, legea ar putea fi atacată cu succes la Curtea Constituţională. Dar cine s-o facă? Prin Parlament a trecut ca prin brânză, fiind votată în unanimitate de vajnicii noştri parlamentari.
Cum adică să-i interzici unui cetăţean, prin lege, „a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, sau să-i interzici, pe aceeaşi cale, „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război”, sub ameninţarea unor ani grei de puşcărie!… Oare acestea toate nu intră şi ele la dreptul cetăţeanului de a-şi exprima liber opiniile, în public sau în cadru privat? N-avem decât să-l facem, tot în public sau în privat, de tot rahatul pe un asemenea opinent, dacă nu suntem de acord, dar să-l băgăm în puşcărie pentru o părere? Constituţia e doar o vorbă goală atunci, şi putem să o folosim ca hârtie igienică.
Ce ne facem însă cu istoria, căci multe din marile noastre personalităţi s-au învrednicit, la vremea lor, fără să aibă spiritul vizionar de a dibui că peste zeci, chiar o sută şi mai bine de ani, va veni legea în cauză ca să le terfelească memoria. Pentru cei care ştim un pic de istorie, în România nu au existat partide şi regimuri fasciste, asta şi conform verdictului ferm al Academiei Române înseşi, care a stabilit irevocabil că singura formaţie susceptibilă de a fi catalogată astfel de către unii, Garda de Fier, sau Mişcarea Legionară, nu a fost una fascistă. Anticomunistă da, şi tocmai ăsta e şpilul. Poate şi cu o tentă antievreiască, nu spun antisemită, căci şi arabii fiind semitici la rândul lor, am da cu bota în baltă. E cazul, de asemenea, al lui Eminescu, pentru a cărui eliminare de pe rafturile bibliotecilor şi din stima generală s-au făcut mari eforturi, culminând cu „scheletizarea” patapieviciană, deşi nu s-a invocat neapărat, în acest caz, publicistica lui politică.
Ca s-o scurtăm, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor pe care l-a dat cultura universală şi un mare scriitor totodată, va deveni, ca urmare a acestei însăilări legislative, un produs prohibit. La fel Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu (care a şi fost disculpat de Tribunalul Militar pentru acuze de „activitate subversivă”), Arsenie Boca, Justin Pârvu, Constantin Noica şi alţii, mulţi alţii, asupra cărora va fi chemată din nou să-şi dea cu părerea însăşi ilustrissima în nimicnicie persoană – faţă de asemenea uriaşi –, a lui Alexandru Florian, un nimeni in plan stiintific în calitate de şef al Institutului „Elie Wiesel” pe pământ românesc, remarcat între altele ca fost „predicator” de marxism-leninism la Universitatea din Bucureşti, pe vremea sinistrului regim comunist, perioadă pe care omul si-a ras-o (de ce oare) din excursurile biografice. Aud?
Parcă şi comunismul făcea parte din sistemele incriminate în lege. Sau numai atunci când comitea „genocid”, ca în cazul lui Ceauşescu? Genocidul uriaş de după arestarea lui nu mai există?
Iar în rest, când comunismul se ocupa de infestarea minţilor tinere, şi nu numai, cu ideologia socialismului ştiinţific, e absolvit de orice păcat? Aici mai putem, ba suntem chiar obligaţi, să remarcăm lipsa de simetrie între comunism şi fascism, cel de al doilea sistem fiind în fapt doar o deviaţie a celui dintâi, care a produs pierderi de vieţi omeneşti de zeci de ori mai multe decât purtătorii de zvastică, omoruri intrate la statistică, precum spunea Stalin.
E vorba, în fond, de cea mai cruntă umilinţă, pe care o suportăm ca popor, din toată istoria noastră. Chiar la moşirea acestei legi a fost cerut „ajutorul” unor organizaţii direct implicate sau cel puţin interesate, precum acest institut, care s-a înfiinţat doar pentru a-i vâna pe nazişti, pe cei care au scăpat tribunalului de la Nürnberg, criminali de război, astfel că nu are nici în clin nici în mânecă cu spiritualitatea şi cultura vreunui popor. Iar Eminescu, Eliade şi ceilalţi de pe lista celor urmăriţi şi persecutaţi de institutul în cauză, la noi (căci sunt bine cunoscute cazurile în care asemenea personalităţi care fac cinste culturii române au fost şterse de pe liste şi li s-au retras, la intervenţia lui, diverse titluri onorifice) nu au comis vreo crimă, decât, poate, pe aceea de a fi apărat cu îndârjire şi până la capăt tocmai valorile noastre naţionale.
Pentru prevederile ei aberante, legea ar putea fi atacată cu succes la Curtea Constituţională. Dar cine s-o facă? Prin Parlament a trecut ca prin brânză, fiind votată în unanimitate de vajnicii noştri parlamentari.
Radu Ulmeanu
