Istoria adevarul si miturile…
Recitesc excelenta carte “Istoria, adevărul şi miturile” semnată de acad. Ioan Aurel Pop, rectorul UBB, şi apărută la Editura Enciclopedică, ca un răspuns pertinent la studiul „Istorie şi mit în conştiinţa românească” a lui Lucian Boia, care demantelează subiectiv şi „răutăcios” istoriografia românească.
Istoria adevarul si miturile…
Cartea lui Ioan Aurel Pop a fost o frumoasă revelaţie pentru mine. Istoricul clujean destructurează cu minuţiozitate, acribie, argumente solide şi echilibru cartea lui Boia care se constituie într-un pseudo-tratat de mitizare a demitizării faptului istoric la români. Nu intru acum în arhitectura lucrării lui Ioan Aurel Pop, care demolează eşafodajul ştiinţific subţire al istoricului bucureştean, cartea merită citită ca să se termine definitiv cu „mitul” istoriografic sau mai degrabă „financiar” al lui Lucian Boia din librăriile şi revistele literare româneşti. Recitind cartea acad. I.A.Pop s-a închis cercul percepţiei despre Lucian Boia.
De fapt, Lucian Boia e mai degrabă un istoric conformist şi un popularizator al istoriei literaturizate, decât un profesionist în sensul clasic al termenului de istoric. Lucian Boia, având origini italiene şi catolice de care e firesc să fie mândru, cum o arată într-o carte de interviuri, are o empatie, pe care nu şi-o ascunde faţă de instrumentarul istoriografiei influenţate de internaţionalismul marxist.
La urma urmei şi Lucian Boia a fost înainte de 1989 membru PCR şi activist comunist în cadrul Facultăţii de Istorie din Bucureşti, nu a fost un „înger dizident” ieşit de pe băncile Jilavei anticomuniste, cum vrea el poate să pară serafic în declaraţiile sale.
Pentru Boia marii istorici români de la Haşdeu, Pârvan, Iorga, Giurescu, Panaitescu sau Gh. Brătianu, toţi au fost tributari naţionalismului şi autohtonismului ortodox, iar BOR a profitat de comunism ca să lovească în greco-catolicism, ca şi ferment al occidentalizării României.
Lucian Boia gândeşte schematic istoria, ca un istoric din anii 50 în plină eră stalinistă, numai că acum s-au schimbat polii şi termenii. Atunci, lumina era focusată de la Moscova şi impus modelul sovietic, iar azi ţelul şi haina ideologică e în altă parte, dar stuctura interioară şi globalistă în subsidiar e aceeaşi.
Boia vrea să ne disipăm istoriografic într-un idealism idilist, aproape păşunist european, adică să dispărem identitar ca spirit sau „mit” într-o Europa largă, în care să nu ne mai regăsim, pentru că nu vom mai exista ca naţiune, dacă îi aplicăm ad litteram învăţăturile.
Modelul lui Lucian Boia de istoriografie se aseamnănă, ca un leit motiv, cu cel promovat de globalistul Mihail Roller, numai condiţiile istorice şi targetul ideologic diferă. Succesul de „casă” a lui Lucian Boia, de altfel facil, se explică în durata lungă istorică prin continuarea stilului istoriografic şi a metodologiei ştiinţifice sovietice venite pe filiera agenturii stângii europene franceze, ca să fie cât mai credibilă pentru „neiniţiaţii” din Europa de Est.
Pe Lucian Boia îl putem încadra mai corect într-un curent cultural de literaturizare a istoriei, nicidecum într-o ierarhie a istoricilor români contemporani.
Singura lui piesă de rezistenţă, care îl salvează ca istoric este teza de doctorat din 1972 despre Eugen Brote, scrisă de autor în „dulcele stil clasic” şi academic al istoriografiei române autentice.
Prof.dr. Ionuţ Ţene