30 August 1940. Arbitraj sau dictat?
Obsesia paranoidă a Ungariei – „rezolvarea problemelor teritoriale”!

După ce la 27 iunie 1940, ministrul ungar la Berlin a înmânat lui Ernst Woermann, director ministerial la departamentul politic din Ministerul de Externe, un Memorandum în care se arăta că în condițiile în care România intenționa să facă concesii teritoriale Uniunii Sovietice, guvernul ungar „își ia libertatea să arate guvernului german că o acțiune de acest gen va constitui în mod evident o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect asupra opiniei publice va duce chiar la consecințe imprevizibile”.
Executivul de la Budapesta a elaborat, la 7 august 1940, un Aide-mémoire prin care își făcea cunoscute, clar, concis și imperativ, dar în dezacord cu realitatea istorică, cererile revizioniste teritoriale la adresa României, stat independent, suveran, a cărei graniță de vest fusese recunoscută în plan internațional prin Tratatul de la Trianon (semnat și de reprezentanții guvernului de la Budapesta), care confirmase istoricele hotărâri de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, prin care Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, provincii istorice românești, se uniseră cu România.

7 august 1940. Cererile revizioniste ale guvernului ungar: „Nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale”.
„Ungaria – se spunea în document – n-a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna în condiții și cu mijloace ce sunt de relevat în interesul negocierilor în curs. România știe prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale. Totuși, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranța că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciție sinceră și, poate, o colaborare strânsă între cele două țări. Bineînțeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a țării, câtă vreme pentru România situația este cu totul alta. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României. Totuși, guvernul ungar nu se poate încărca de răspunderea compromisului decât în cazul că problema se va reglementa prietenește, fără tergiversare în cel mai scurt timp.

Odată compromisul stabilit, guvernul ungar acceptă ideea schimbului de populație pentru toată întinderea României și, în schimb, va cere românilor să-i trimită pe ungurii locuind în România, fără a face deosebire între Vechiul Regat și România Nouă. Populația românească din teritoriile retrocedate și din Ungaria actuală va putea fi consultată de guvernul ungar dacă vrea să rămână sub stăpânire ungurească sau preferă să treacă sub guvernare românească…
De îndată ce guvernul român declară că acceptă această procedură, guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră care este mai mult decât echitabilă și care va fi satisfăcătoare, sigur și pentru interesele României. Va face deci cunoscută României ultima limită până la care poate merge în mod rațional și care va corespunde însă semnificației adevărate a concepției de compromis”.
Prin urmare, conform guvernului ungar: „Ungaria nu a renunțat la recuperarea părților sale… Starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale…. Orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu… O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară… Guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră”

30 august 1940. Arbitraj sau dictat?
Mihail Manoilescu: „Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”. În scrisoarea trimisă la 26 iulie 1940 lui Adolf Hitler (prin Ion Gigurtu), regele Carol al II-lea considera „absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenția lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuțiunile care vor urma ieșirea din acest cadru de principii odată trasat”.
Prin urmare, regele român a respins arbitrajul și nu l-a solicitat arbitrajului În dezacord cu suveranul, Ion Gigurtu a declarat, în timpul discuției cu Adolf Hitler din 26 iulie 1940, că „guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăți și că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui”.

În timpul aceleeași discuțiii, Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, a întrebat și el „dacă se intenționează arbitrajul în cazul în care negocierile cu Ungaria și Bulgaria ar ajunge la impas”. Ideea a fost respinsă însă de Hitler, care a invocat „experiența nesatisfăcătoare” a primului arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Slovacia. Peste o lună însă Germania și Italia au decis să satisfacă pretențiile revizioniste ale Ungariei, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano prezentând lui Hitler (27 august 1940), propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Cu acel prilej s-a decis „să nu se ducă ducă convorbiri cu niciuna din cele două delegații”, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”. Era, deci, clar că într-un asemenea cadru nu putea fi vorba de niciun arbitraj.Pentru „ochii lumii” termenul a fost folosit însă de cei care urmăreau rășluire României, la 29 august 1940, Joachim von Ribbentrop solicitând acordul guvernului român „până la 8 seara”.

Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, a dezmințit însă cu fermitate faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, declarând că nici nu ar putea vreodată să-l accepte. Pentru intimidare, ministrul german de Externe a amenințat cu „atacul concomitent” al Rusiei și Ungariei (ca de un lucru ce s-ar fi înțeles între acestea) și a atras atenția că dacă regele român „ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. Apoi, după ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiune asupra ungurilor, care „ar fi intrat a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”. La rându-i Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benito Mussolini să declare că în situația în care România nu ar accepta „arbitrajul” s-ar crea „dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”. Declarația ministrului italian de Externe a fost confirmată și de Joachim von Ribbentrop. Ca și când nu ar fost clar ce se urmărea, Wilhelm Fabricius a declarat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

În încercarea de mai salva câte ceva, Mihail Manoilescu a repetat că România s-a pronunțat împotriva oricărui arbitraj, că aceasta ar putea „trasa niște negocieri la care s-a ajuns la două puncte de vedere destul de apropiate și pe care fiecare parte are ca maxim risc, acela de a se vedea aprobându-se puntul de vedere al celeilalte părți”.
„Arbitrajul în chestiuni teritoriale – a mai adăugat ministrul român al Afacerilor Străine – nu poate însă să se facă cu un risc nemărginit, fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ab libitim de teritoriul național, lucru la care n-ar consimiți niciodată un stat”. Joachim von Ribentrop a reacționat cu duritate. După ce a arătat că ,,nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este de esența oricărui arbitraj”, a precizat că arbitrajul nu putea să fie decât ,,o sinteză între principiul etnic și principiul teritorial”. Replica lui Mihail Manoilescu că principiul teritorial este ,,un nonsens menit să mascheze poftele teritoriale ale unora” nu a avut niciun rezultat.

În final, ministrul român al Afacerilor Străine a comunicat la București că i s-a propus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să-i fie repetat de mai multe ori, fapt care l-a determinat să consemneze: „Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.
Acesta a fost contextul în care în Protocolul semnat la Viena la 30 august 1940 de către Joachim von Ribbentrop, Galeazo Ciano, Mihail Manoilescu și István Csáky, s-a consemnat: „În cadrul conferințelor care au avut loc la Viena, în zilele de 29 și 30 august, între reprezentanții Germaniei, Italiei, României și Ungariei în legătură cu litigiul dintre România și Ungaria cu privire la teritoriile care urmează să fie cedate Ungariei, reprezentanții României și Ungariei, în virtutea puterilor pe care le dețin, au cerut guvernului german și guvernului italian să rezolva această problemă printr-o sentință de arbitraj”.

Ce s-a întâmplat la Viena la 30 august 1940 a fost arbitraj sau un veritabil dictat prin care României i s-au răpit 43 492 kmp cu o populație de 2 2609 007 locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1 ruteni% și 3,4% alte naționalități?

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

Share on Facebook

Tweet

Follow us