Obsesia maghiarimii să-i asimileze pe minoritari, să-i „absoarbă” în masa unui „popor superior”, o mostră tragică a „şovinismului lingvistic maghiar”!
De-alungul istoriei lor, Ungurii au trebuit să se lupte între ei,apoi cu fostl minoritati , dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba.
Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce sa impună maghiara cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În 1842, István Szécheny atrăgea atenţia,cu intelepciune că cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă… Un medic veterinar,ca Hunnor,o fi citit asta?
Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91. Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale . În spatele obligativităţii limbii maghiare se ascundea dorinţa ungurilor de maghiarizare a a celorlalte naţionalităţi din regat.
Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910…
Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior.
În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar” (Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei).
Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire”, modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate, spune Paul Lendvai. Din păcate, acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat, la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi. Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848, a fost o victorie în înfrângere.
Pactul dualist , integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti, spune autorul.
Înainte de asta, ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii, de exemplu, să reclame pentru ei statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.
Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 14 la sută) au respins cu totul împărţirea puterii între germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat. Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu….
În aşa zisul teritoriu al Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni.
