Prea îndelungul timp al neresponsabilității
O țară vecină măcinată de un război civil în care sunt prezente pe front și în spatele lui marile puteri militare ale lumii. Reînvierea războiului rece considerat de mulți decedat și cu prohodul cântat. Reluarea cursei înarmărilor și revenirea tensiunilor economico-militare generate de aceasta. Exerciții și aplicații militare de mare amploare care zguduie Europa din toate cele patru puncte cardinale ale sale.
Sunt semnale ce par a anunța o nouă și îngrozitoare conflagrație mondială. Împreună cu ele, în România, a venit și Frica. Doamna Frică, a atras atenția politicienilor că, în mod contrar a ceea ce ei cred, țara ar cam trebui apărată. Prin urmare, resimțită stânjenitor în tremurul izmenelor, doamna Frică i-a readus cu picioarele pe pământ amintindu-le că armata, militarul ca cetățean dedicat apărării sale cu arma în mână, nu sunt ”irelevante și inutile” așa cum crezuseră domniile lor cu câțiva ani în urmă (sau cum le fusese ”recomandat” să creadă). Iar ei, politicienii, par a fi înțeles azi singurul îndemn care contează pentru ei – mesajul Fricii.
Numai că, între timp, 70% din militarii Armatei române dispăruseră ca și cum n-ar fi existat vreodată. Mințiți că dacă pleacă din armată țara va avea grijă de ei, au fost aruncați fără de milă în jungla capitalismului sălbatic abia născut. Odată cu plecarea lor s-a evaporat și tehnica de luptă aferentă, s-a făcut nevăzută industria de apărare care susținea întregul eșafodaj militar, au încetat să mai existe rezerviștii armatei, a pierit infrastructura ce trebuia mobilizată în caz de război, s-au pierdut pe cărările neștiute ale furăciunilor ”legale” depozitele și materialele necesare mobilizării țării.
Sunt semnale ce par a anunța o nouă și îngrozitoare conflagrație mondială. Împreună cu ele, în România, a venit și Frica. Doamna Frică, a atras atenția politicienilor că, în mod contrar a ceea ce ei cred, țara ar cam trebui apărată. Prin urmare, resimțită stânjenitor în tremurul izmenelor, doamna Frică i-a readus cu picioarele pe pământ amintindu-le că armata, militarul ca cetățean dedicat apărării sale cu arma în mână, nu sunt ”irelevante și inutile” așa cum crezuseră domniile lor cu câțiva ani în urmă (sau cum le fusese ”recomandat” să creadă). Iar ei, politicienii, par a fi înțeles azi singurul îndemn care contează pentru ei – mesajul Fricii.
Numai că, între timp, 70% din militarii Armatei române dispăruseră ca și cum n-ar fi existat vreodată. Mințiți că dacă pleacă din armată țara va avea grijă de ei, au fost aruncați fără de milă în jungla capitalismului sălbatic abia născut. Odată cu plecarea lor s-a evaporat și tehnica de luptă aferentă, s-a făcut nevăzută industria de apărare care susținea întregul eșafodaj militar, au încetat să mai existe rezerviștii armatei, a pierit infrastructura ce trebuia mobilizată în caz de război, s-au pierdut pe cărările neștiute ale furăciunilor ”legale” depozitele și materialele necesare mobilizării țării.
Zeci sau sute de miliarde de euro au intrat în buzunare de neidentificat. Sute de mii de șomeri au invadat piața forței de muncă și tot atâtea locuri de muncă au fost desființate. Toate, pierderi ireparabile dar descrise frenetic, de o clasă politică drogată, ca reprezentând repere ale democratizării și occidentalizării României. La fel de grav, în paralel, pe plan social, aceeași clasă politică lua în derâdere și persifla cu criminală insistență sfântul sentimentul patriotic.
Acum, fără de bani și cu frica în suflet, se caută soluții reparatorii: pregătirea militară pe bază de voluntariat; refacerea prin cârpire a unor ramuri ale industriei de apărare; modificarea legislației în sensul responsabilizării cetățenilor privind apărarea țării; sporirea cu mici picături a bugetului armatei…
Ba chiar, pentru a se demonstra grija părintească a statului față de militarii trecuți, prezenți și viitori, la 27 iulie 2015 s-a reușit cu chiu cu vai adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a Legii privind pensiile militare de stat (nr. 223/24.07 2015). S-a revenit astfel (în mare parte) la situația de dinainte de 2010. Legislativ, ne-am reîntors la o stare de fapt care, ca o firească normalitate (cu mici derapaje accidentale tip Băsescu-Boc), dura încă de pe vremea lui Cuza.
Fiindcă veni vorba de revenirea la pensiile militare de stat, întrebarea este unde sunt aceia care le-au distrus? Ce fac ei acum? A fost pedepsit cineva pentru imensul deserviciu adus statului și Armatei române? Mă uit și nu-i văd nicăieri căindu-se pe acei ”voinici” care, cuprinși de un idiot elan haiducesco- egalitarist, le-au desființat acum câțiva ani. Nici Băsescu, nici Boc și nici însăși personificarea interesului național-Gabriel Oprea, nu au venit în fața militarilor, a țării, să-și ceară iertare. Nu și-au recunoscut niciodată vinovăția pentru idioțeniile din 2010. Nu și-au făcut mea culpa pentru discriminarea de neiertat și umilirea pensionarilor armatei, a tuturor militarilor țării. Nu-i văd nici regretând valul de ură (care mai durează încă) ridicat împotriva a poate celei mai respectate, mai onorabile și mai puțin murdărite categorii sociale a statului. Ba, fără de rușine, azi ei se bat cu pumnul în piept prezentându-se ca fiind mari salvatori de țară!
Vă mai amintesc că nici onor Curtea Constituțională a României, condusă și acum de unul și același personaj subjugat politic, nu a anulat rușinoasa Decizie prin care stabilea că pensia militară de stat reprezintă o pomană. Un ciubuc, pe care statul îl acordă din milă pensionarilor miliari. Un bacșiș care poate fi oricând redus la orice dimensiune sau chiar anulat atunci când statul nu mai are chef sau, din nu se știe ce considerente, nu găsește fonduri în buget spre a-l plăti. CCR nu s-a dezis nici azi. Și, drept urmare, rămâne în vigoare Decizia sa prin care militarului, spre deosebire de oricare alt cetățean al țării, i s-a luat dreptul constituțional la pensie. Chiar dacă, prin legi ale statului, militarul a fost lipsit de o mulțime de drepturi cetățenești similare oricărui alt român. Chiar dacă, tot prin lege, statul se angajase să-i compenseze printr-o ”pensie de stat” sacrificiul și renunțările cetățenești de fiecare zi.
Trăim un prea îndelung timp al neresponsabilității. Se vede cu ochiul liber și se simte cu durere că s-a instituit, în raport cu consecințele deciziilor lor, o stare de completă iresponabilitate a celor care conduc țara. De peste două decenii, la nivelul conducerii statului, nimeni nu răspunde pentru nimic, indiferent cât de tragice pentru societate sau pentru viitorul țării sunt faptele comise. Justiția, împreună cu instituțiile create pentru a dovedi vinovățiile oricărui infractor, ține ochii strâns închiși ca nu cumva să-i vadă și să fie obligată să-i ”deranjeze” pe emanați. Iar politicienii se acoperă unul pe altul fiindcă puterea, ca o curtezană de profesie ce este, trece periodic prin patul acelorași și acelorași personaje. Demisia (în rare cazuri) sau plecarea din etajul superior al edificiului statal prin schimbarea firească a responsabilităților din administrație și politică par a fi suficiente ca vinovații să devină imuni. Îndeajuns pentru ca buretele uitării să șteargă până și cele mai mârșave fapte.
Și asta ne costă deja și ne va mai costa ca țară, ca popor, ca națiune.
Acum, fără de bani și cu frica în suflet, se caută soluții reparatorii: pregătirea militară pe bază de voluntariat; refacerea prin cârpire a unor ramuri ale industriei de apărare; modificarea legislației în sensul responsabilizării cetățenilor privind apărarea țării; sporirea cu mici picături a bugetului armatei…
Ba chiar, pentru a se demonstra grija părintească a statului față de militarii trecuți, prezenți și viitori, la 27 iulie 2015 s-a reușit cu chiu cu vai adoptarea și publicarea în Monitorul Oficial a Legii privind pensiile militare de stat (nr. 223/24.07 2015). S-a revenit astfel (în mare parte) la situația de dinainte de 2010. Legislativ, ne-am reîntors la o stare de fapt care, ca o firească normalitate (cu mici derapaje accidentale tip Băsescu-Boc), dura încă de pe vremea lui Cuza.
Fiindcă veni vorba de revenirea la pensiile militare de stat, întrebarea este unde sunt aceia care le-au distrus? Ce fac ei acum? A fost pedepsit cineva pentru imensul deserviciu adus statului și Armatei române? Mă uit și nu-i văd nicăieri căindu-se pe acei ”voinici” care, cuprinși de un idiot elan haiducesco- egalitarist, le-au desființat acum câțiva ani. Nici Băsescu, nici Boc și nici însăși personificarea interesului național-Gabriel Oprea, nu au venit în fața militarilor, a țării, să-și ceară iertare. Nu și-au recunoscut niciodată vinovăția pentru idioțeniile din 2010. Nu și-au făcut mea culpa pentru discriminarea de neiertat și umilirea pensionarilor armatei, a tuturor militarilor țării. Nu-i văd nici regretând valul de ură (care mai durează încă) ridicat împotriva a poate celei mai respectate, mai onorabile și mai puțin murdărite categorii sociale a statului. Ba, fără de rușine, azi ei se bat cu pumnul în piept prezentându-se ca fiind mari salvatori de țară!
Vă mai amintesc că nici onor Curtea Constituțională a României, condusă și acum de unul și același personaj subjugat politic, nu a anulat rușinoasa Decizie prin care stabilea că pensia militară de stat reprezintă o pomană. Un ciubuc, pe care statul îl acordă din milă pensionarilor miliari. Un bacșiș care poate fi oricând redus la orice dimensiune sau chiar anulat atunci când statul nu mai are chef sau, din nu se știe ce considerente, nu găsește fonduri în buget spre a-l plăti. CCR nu s-a dezis nici azi. Și, drept urmare, rămâne în vigoare Decizia sa prin care militarului, spre deosebire de oricare alt cetățean al țării, i s-a luat dreptul constituțional la pensie. Chiar dacă, prin legi ale statului, militarul a fost lipsit de o mulțime de drepturi cetățenești similare oricărui alt român. Chiar dacă, tot prin lege, statul se angajase să-i compenseze printr-o ”pensie de stat” sacrificiul și renunțările cetățenești de fiecare zi.Trăim un prea îndelung timp al neresponsabilității. Se vede cu ochiul liber și se simte cu durere că s-a instituit, în raport cu consecințele deciziilor lor, o stare de completă iresponabilitate a celor care conduc țara. De peste două decenii, la nivelul conducerii statului, nimeni nu răspunde pentru nimic, indiferent cât de tragice pentru societate sau pentru viitorul țării sunt faptele comise. Justiția, împreună cu instituțiile create pentru a dovedi vinovățiile oricărui infractor, ține ochii strâns închiși ca nu cumva să-i vadă și să fie obligată să-i ”deranjeze” pe emanați. Iar politicienii se acoperă unul pe altul fiindcă puterea, ca o curtezană de profesie ce este, trece periodic prin patul acelorași și acelorași personaje. Demisia (în rare cazuri) sau plecarea din etajul superior al edificiului statal prin schimbarea firească a responsabilităților din administrație și politică par a fi suficiente ca vinovații să devină imuni. Îndeajuns pentru ca buretele uitării să șteargă până și cele mai mârșave fapte.
Și asta ne costă deja și ne va mai costa ca țară, ca popor, ca națiune.
Sursa: TeoPal
