Franța față de România în ultima sută de ani – despre trădare și trădători!
„Statele nu au prieteni, au doar interese’”. Cuvintele lui Charles de Gaulle sunt, de fapt, o parafrază după faimoasa afirmație a Lordului Palmerston, premier al Imperiului Britanic în secolul al XIX-lea: „Anglia nu are prieteni eterni, nu are dușmani permanenți, Anglia are numai eterne și perpetue interese’”. Maxima s-a potrivit, de-a lungul ultimilor 150 de ani, felului în care Franța a abordat relațiile cu România.
Cum trebuia ca jumătate de milion de români să moară degeaba
În 1939, Nicolae Titulescu, intrat în posesia unor documente strict secrete, descoperea felul în care discutau conducătorii Franța despre garanțiile și promisiunile făcute României în 1916, atunci când au cerut guvernului Ionel Brătianu să intre în Primul Război Mondial: „Nu există niciun inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom ține angajamentele noastre fără nicio remușcare, pentru că nu avem niciun mijloc de a le executa“. Aceste documente ajunse la Titulescu, copii ale stenogramelor secretarului Paul Mantoux la discuțiile dintre președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, premierul Marii Britanii, Lloyd George, cel al Italiei, Vittorio Orlando, și șeful guvernului Franței, Georges Clemenceau, au fost publicate în volumul „Documente confidențiale“, Editura Academiei Române, 1992.
Au murit între 500.000 și 800.000 de români (cifrele diferă în funcție de sursă) în acest război care trebuia să nu ne aducă nimic (potrivit estimărilor făcute de aliații francezi). Numai firul contorsionat al istoriei a pus ulterior țara noastră în situația nesperată de a-și atinge aspirațiile.
Nu s-a vorbit și nu se vorbește nici acum public despre comportamentul Franței după victoria din Primul Război Mondial. Aceiași oficiali francezi care în intervalul 1914-1916 își luau angajamente și semnau garanții ferme, aproape implorând România să abandoneze neutralitatea și să ajute Antanta prinsă la înghesuială la câțiva kilometri de Paris, au uitat totul în toamna lui 1918, devenind favorabili Ungariei. Guvernele Marilor Puteri învingătoare au refuzat să recunoască angajamentele semnate în 1916, pentru care România a și intrat în luptă, pe motiv că în primăvara lui 1918 țara noastră a ajuns la un armistițiu cu Puterile Centrale după ieșirea Rusiei din război.
Primăvara lui 1919 – francezii reintroduc administrația maghiară în Banat
Războiul româno-maghiar din 1918-1920, care a dus la unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, a pus la grea încercare alianța cu Franța. În primăvara lui 1919, francezii au reintrodus administrația maghiară în Banat. Trupele aliate sârbe și franceze au refuzat să cedeze României, conform înțelegerii, această regiune, și s-au retras abia după numeroase proteste și un mare scandal la Conferința de la Paris. Oficialii români intrați în Banat după retragerea aliaților au găsit acolo un dezastru: armata franco-sârbă jefuise totul înainte să plece.
Generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania în acel moment, descrie în memoriile sale atitudinea față de România a aliaților francezi după victoria din toamna lui 1918: „Ungaria (…) își retrăgea din toate părțile armata pe care o reorganiza și înarma contra noastră. Ea își găsea ajutor și încurajare în condițiunile armistițiului acordat de generalul Franchet d’Esperey (n.r. – șeful armatelor aliate din Orient), care ignorase revendicările recunoscute nouă prin tratat și oprise înaintarea trupelor noastre. (…) Bulgaria ocupa încă, cu consimțământul marilor noștri aliați, toată Dobrogea, pe care nici germanii, aliații lor, nu le-o recunoșteau. Armistițiul, încheiat după prăbușirea Bulgariei, nu ținea seama deloc de interesele României. Asistam astfel la o situație fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul să mențină și să cotropească mai departe ținuturi care au fost ale învingătorului. În rezumat, deci, aliații uitaseră legăturile contractate și, deși noi am reintrat în luptă la cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la București, spre a se dezinteresa complet de țara noastră“ – volumul„Campania pentru eliberarea Ardealului și ocuparea Budapestei“, publicat în 1922 și retipărit la Editura Militară în 2009.
Ținând cont că militarul era îngrădit politic prin natura funcțiilor sale (ministru de Război în perioada 1922-1926), afirmațiile de mai sus sunt cu atât mai concludente.
Foarte puține lucruri sunt cunoscute azi publicului român despre Conferința de Pace de la Paris care a dus la edificarea României Mari după Primul Război Mondial. Se crede că, după capitularea Germaniei și destrămarea Austro-Ungariei, aliatele Franța și Marea Britanie ne-au făcut dreptate. În realitate, totul s-a obținut foarte greu și cu mari sacrificii. Punerea aliaților în fața faptului împlinit prin victoria obținută pe câmpul de luptă împotriva ungurilor în 1918-1919 a cântărit foarte greu la recunoașterea unirii Transilvaniei cu România. Țara noastră a fost nevoită, de asemenea, să facă Franței și Angliei concesii grave în privința suveranității și a economiei.
Aliații cui?
Linia inițială unde s-a convenit să se oprească trupele române în toamna lui 1918 a fost încălcată des de maghiari. Soldații unguri au pornit o puternică propagandă bolșevică, lucru știut și de Aliați. Francezii au cerut însă ferm ca românii să nu depășească linia stabilită prin armistițiu. Apoi, după un atac al trupelor maghiare în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, armata română a trecut la ofensivă și a împins linia frontului pe Tisa.
Nici după venirea la putere a guvernului bolșevic al lui Bela Kuhn (foto)francezii, în ciuda unor luări verbale de poziție, n-au devenit mai activi pe teren, deși pericolul comunismului amenința deja întreaga Europă odată cu victoria revoluției în Rusia și agitațiile care începeau în Germania. „Timp îndelungat, Conferința de Pace a fost nehotărâtă ce atitudine trebuie să adopte față de Ungaria. Telegramele ce soseau în această privință erau contradictorii și reflectau clar această nehotărâre. Aci se părea că Conferința ar fi decisă să recunoască guvernul bolșevic, aci o altă depeșă ne vestea că Conferința nu poate trata cu Bela Kuhn, menținând blocusul contra Ungariei“, descria generalul Gheorghe Mărdărescu în memoriile sale incertitudinea în care s-au trăit acele zile.
Aliate ale României, trupele sârbești și cele franceze au urmărit cu arma la picior cursa înarmării lansată de sovieticii de la Budapesta sprijiniți de Rusia, atacul și victoria acestora asupra cehoslovacilor și, apoi, ofensiva de amploare lansată împotriva României. „Odată armata organizată, comuniștii au socotit că este momentul propice de-a ne ataca, întrucât din partea cehoslovacilor erau asigurați prin armistițiul încheiat, iar de frontul franco-sârb nu se îngrijeau, fiind convinși că din această parte nu se va produce nicio acțiune contra lor“, nota generalul Mărdărescu situația de pe front în ajunul marii ofensive maghiare din 20 iulie 1919.
După ce diviziile armatei noastre au zdrobit singure forțele bolșevice maghiare, generalul d’Esperey a încercat să oprească intrarea românilor în Budapesta. Tot francezul a cerut ulterior retragerea cât mai grabnică a României din Ungaria. Niciuna dintre inițiativele lui n-a avut loc fără încuviințarea Parisului.
Deja-vu: o telegramă în care se vorbește de comisioane pentru politicienii români
Alex Mihai Stoenescu prezintă în „Istoria loviturilor de stat din România“(Volumul III, pag 85-86) un episod emblematic pentru modul în care Franța abordează și întreține relațiile cu politicienii din țara noastră: „(…) Într-o telegramă cifrată, trimisă la sfârșitul anului 1930 de ambasadorul Franței la București, Gabriel Puaux, către secretarul permanent al Ministerului de Externe francez, Philippe Berthelot, se propunea următorul program: «Se prezintă o ocazie foarte favorabilă acum, când România trece printr-o grea criză financiară și are nevoie de un împrumut. Pe piața Franței se găsesc capitaluri mari, din lumea întreagă, care au căutat acolo refugiu din cauza crizei internaționale și nu găsesc plasament. România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nicio garanție cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanțele țării și împiedica ca regele Carol II, călcând pe urmele regelui Carol I, să înregimenteze România în sistemul economic german, iar Partidul Național Țărănesc, încasând un comision substanțial, ușor de acoperit prin cursul scăzut al titlurilor de emisiune, va rămâne obligatul nostru. Având asigurate ambele partide de guvernământ din România – cel liberal și cel național-țărănesc – nu ne vom mai teme de surprize dezagreabile din partea lui Carol al II-lea». (citat din Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag. 62).
Acest plan a fost pus în practică, PNȚ primind un comision ilegal de 5% din împrumutul de două miliarde de franci francezi făcut de România, ca urmare a unui ordin expres al Ministerului de Externe al Franței către Banca «De Paris et des Pays Bas»“.
„Problema deschisă a Basarabiei“, monedă de schimb pentru interesele Franței
În telegrama de răspuns a secretarului permanent al Ministerului Afacerilor Externe francez către ambasadorul Franței la București, Gabriel Puaux, în același an 1930, se prezenta strategia Parisului în privința aliaților din Centrul și Estul Europei: „Din punct de vedere politic, Mica Înțelegere (n.r. – România, Iugoslavia, Cehoslovacia) este de un prețios ajutor Franței în sânul Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, alianța Franței cu Mica Înțelegere împiedică sud-estul Europei să devină iarăși un Hinterland economic german și petrolul să fie la dispoziția militarismului prusac. Este drept că, din punct de vedere militar, alianța noastră cu Mica Înțelegere are o valoare mai mică, pentru că Cehoslovacia, astfel cum spunea și Ferdinand Foch (n.r. – Generalissimul Armatelor Aliate), are o constelație geografică extrem de vulnerabilă și aproape imposibil de apărat. În schimb, forța militară a României este complet anulată de problema deschisă a Basarabiei. Să nu uităm însă că multiplele litigii teritoriale care există în toate țările Micii Înțelegeri pot servi în momente grele drept compensație pentru salvarea altor poziții mai importante“. (Radu Lecca, „Eu i-am salvat pe evreii din România – memorii 1931-1944“, pag. 68)
Câteva observații
Concluziile asupra atitudinii Franței față de România, așa cum se desprinde din corespondența de mai sus, sunt trase succint de Alex Mihai Stoenescu:
„1. Sprijinul acordat României de Franța nu era determinat de o prietenie de sorginte latină, ci de interese politice proprii.
Nefiind în stare să combată Germania în plan economic, Franța intervenea politic în statele membre ale Micii Înțelegeri pentru a le împiedica să întrețină relații comerciale normale cu adversara sa; în timpul ăsta, Germania călca Franța în picioare, intra în regiunea renană și se înarma, trecând peste aproape toate prevederile tratatului de pace.
2. Franța nu avea de gând să intervină militar în ajutorul Cehoslovaciei și al României, fapt devenit realitate în 1939-1940, Cehoslovacia fiind prima vândută prin Acordul de la München.
Pentru Franța, Basarabia era o «problemă deschisă», ceea ce demonstrează că tocmai Franța nu recunoștea integritatea teritorială absolută a României, dreptul istoric asupra acestei provincii românești și rezultatul voinței națiunii române, și marșa în continuare pe ideea că Basarabia a fost dăruită de Marile Puteri învingătoare la sfârșitul războiului, motiv pentru care putea fi subiect de negociere.
În telegrama MAE francez către ambasadorul Puaux se preciza clar că existența litigiilor teritoriale între statele Micii Înțelegeri este folosită de Franța în eventualitatea că va trebui să schimbe teritorii ale acestor state pentru alte interese majore ale Franței“.
Referinte: „Meritele deosebite“ pentru care Franța l-a decorat pe Sorin Oprescu. Câteva posibile explicații istorice
publicat: matei udrea.wordpress.com
