DEMNITATEA SI ANUL CENTENAR AL ROMAMIEI
Da, vreau, în cele ce urmează, să vorbim, puţin, despre demnitate, despre demnitatea umană, despre demnitatea comunitară, despre demnitatea culturală, socială, bisericească şi, mai ales, despre demnitatea noastră naţională!… Oricum, trebuie subliniat şi reţinut faptul, că este o strânsă legătură între ele, una reciprocă şi de incontestabilă!… Toate, la un loc şi, deopotrivă, sunt împotriva obedienţei, linguşirii, servilismului, laşităţii, perfidiei, perversităţii şi vicleniei, de orice fel sau de orice tip! „Demnitate”, ne spune DEX’ 98 vine din limba latină, dignitas-atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție”.
Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni demni și curajoși.
Un alt dicţionar defineşte demnitatea drept „calitatea sau starea de a fi demn, respectat sau stimat”. Aşadar, prin demnitatea umană se înţelege atât felul în care ne privim noi, cât şi felul în care ne tratează alţii.
Cu toate că există diverşi factori care ne pot influenţa sentimentele cu privire la noi înşine, felul în care ne privesc sau ne tratează alţii are un rol important în ce priveşte simţul propriei valori. În fiecare ţară există oameni săraci, lipsiţi de apărare sau vulnerabili. Cu toate acestea, cineva aflat într-o asemenea situaţie n-ar trebui să se simtă mai puţin demn. De fapt, atitudinea sau reacţia altora este cea care ar putea face pe cineva să-şi piardă simţul propriei valori. Realitatea tristă este că de multe ori dreptul la demnitate al oamenilor aflaţi în situaţii nefericite este desconsiderat sau ignorat. Cât de des auzim cuvinte depreciative de felul „boşorog”, „nespălat”, „handicapat”, „nenorocit” adresate vârstnicilor, săracilor, bolnavilor mintal sau celor neputincioşi şi infirmi!…
De ce îşi umilesc oamenii semenii? Va fi vreodată respectat dreptul fundamental la demnitate al tuturor oamenilor? Întreb şi eu. Şi, totuşi, demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toți oamenii sunt demni și vorba, tot a lui Aristotel, să ne ținem departe de cei lipsiți de demnitate, spre a nu fi luați în vârtejul lor și a ajunge la fundul unei ape. Învățătura creștină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condițiile în care trăiește individul, are în față chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferință a sa, ea – demnitatea – poate fi „a doua naștere – demnitate dobândită”.
Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății; o urcă pe o treaptă superioară. Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva și să fii consecvent în principii și atitudine. Se naște o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educați și oamenii educați, la rândul lor, respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-și schimbe cartea de vizită a demnității. Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Omul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are și curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau lașitate. El perseverează, iar rațiunea, înțelepciunea îl fac și prudent totodată, îi indică limitele. Când se depășește rațiunea, acea limită a prudenței, se trece în orgoliu și acesta nu mai ține seama de părerile celorlalți, ci doar de ceea ce gândesc ceilalți despre persoana sa; iubindu-și sinele, căută să-și impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur. Și când un conducător se iubește prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor.
Cei needucați, sau prost educați, neînzestrați intelectualicește, care beneficiază și de un dram de prostie pe care și-o ascund cu perfidie, sunt pradă ușoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei și devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârșind dând socoteală celor pe care i-au oprimat. Așa se scrie istoria, are și ea legile ei. Doar rațiunea și bunul simț pot ține în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, acțiunile omului devin imprevizibile și instabile. Omul se dovedește a fi infatuat, lipsit de înțelepciune, iar prostia ascunsă iese, până la urmă, la suprafață.
Ne confruntăm în prezent cu orgolii personale și orgolii de partid. Guvernarea țării înseamnă o bună administrare și ea trebuie să constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul țării. Întrebările lor principale ar trebui să fie: Tot ce facem este în interesul poporului? Va trăi omul mai bine în țara asta? Nu vor profita cei din afară de aceste tensiuni interne? Mai prezentăm încredere în condițiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg până la ură viscerală? Dorințele și acțiunile oamenilor necumpătați sunt întotdeauna iraționale și nu duc la un scop înălțător. Toți avem nevoie să credem în noi, dar este necesar să ținem cont și de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simț și de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr.
Seneca spunea că important este: „să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta”. Și după cum frumos sfătuia cineva, „să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!”… Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simți, aflându-te doar „în vorbă” pentru a ieși în evidență sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă a zilelor noastre, contactată de cei ieșiți din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar mințim cu nerușinare. Răutatea și lipsa de reținere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate.
Marcus Aurelius considera că demnitatea omului derivă din rațiune, din stăpânirea ei: „A ne abține de la orice pripire în judecățile noastre, a fi binevoitor față de oameni și a asculta poruncile zeilor”.
Descartes era de părere că „dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră”. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simțiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al rațiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atenționeze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului.
Immanuel Kant spunea că „Virtutea poate fi dobândită… căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”. Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rațional. Mulți și-au pierdut curajul în zilele noastre. Mulți tineri sunt blazați şi plictisiţi. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferența dintre cor și turmă: „ unii cântă iar ceilalți behăie”. Nu vrem să ajungem o turmă,mânată de unul – doi ciobani deveniți păstori peste noapte!
Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj! Conducătorii trebuie să beneficieze și de această valoare umană a curajului, bărbăţiei şi demnităţii. Nu poți fi nici prudent, echilibrat, înțelept în hotărâri, dacă nu ai curaj, bărbăţie şi demnitate. Curajul te face să-ți duci „căruța” acolo unde trebuie, în direcția salvatoare. Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minți, indiferent de consecințe. Într-o primă concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate și curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se.
Să ne întoarcem, acum, în acest an special – centenar, cu gândul în trecut, la rădăcinile „pomului” românesc și vom găsi mulți conducători demni și plini de curaj, care au scos țara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducând-o într-o nouă primăvară, făcând să înflorească și să rodească „pomul”. Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”. El ne vrea învingători după exemplul Său, demn și curajos. Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. Este, în însăşi sonoritatea cuvântului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală.
Demnitatea este condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrâneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul este încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată este o combinaţie reuşită între curaj şi umor. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct”? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă”, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărâmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decât să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică.
În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.
Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că este un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în general, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între anii 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului este a face în aşa fel încât el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrânge la o insomnie a demnităţii, „instigă” la un exerciţiu istovitor şi „în cele din urmă” nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curând grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună.
Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai este foarte clar şi limpede ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice” sunt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale. Dar, în orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. Este cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Când cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, când cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.
Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis fac parte din „calificările” demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpânului, respectiv a „comanditarului”. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă” de a fi util iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor” publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu este neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii!…
O delicioasă replică din Bărbierul din Sevilla lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind câte virtuţi sunt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, câţi stăpâni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?”. Este o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpân, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus Hristos spălând picioarele ucenicilor. Spaţiul acesta subtil dintre suveranitate şi subordonare este materia însăşi a libertăţii umane. Iar demnitatea este bunul uz al libertăţii. Să adăugăm că, de cele mai multe ori, este vorba de un dar, de o vocaţie, şi nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poţi hotărî să fii demn. Te comporţi cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate.
Demnitatea este autentică atunci când se exprimă ca naturaleţe. De aceea, nimic nu este mai nepotrivit decât o teorie a demnităţii. Demnitatea nu se manifestă prin pompă retorică, prin discurs. Nici măcar printr-un discurs în limba latină. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului). Prin urmare, demnitatea este o calitate a fiinţei umane, dar şi a popoarelor. În cazul unei persoane, ea presupune existenţa unei conştiinţe a propriei valori, dublată de modestie şi corelată cu conştiinţa valorii celorlalţi. Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni. Fiecare om îşi doreşte demnitate. Ea vine din propria fire, dar, desigur, şi de la alţi oameni. Ea vine din şi de la om, şi se reflectă în om. Schiller, adresându-se semenilor, nota: „Demnitatea umană este în mâinile voastre, păstraţi-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălţa!”.Demnitatea umană trebuie să fie una pentru toţi. Omul faţă de Om trebuie să arate demnitate. Însuşi omul trebuie să fie demn că este om.
Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naţionalitate, post etc. Atât oamenii „mari”, cât şi cei „mici”, trebuie să manifeste, demnitatea umană şi cea naţională. Aprecierile unor notorietăţi, specialişti, pot fi diferite, pe când demnitatea este una. Există, fireşte, oameni mai buni, dar şi mai răi, care nu pun preţ, ba chiar ignoră esenţa şi demnitateaomului. Cel care dispreţuieşte un alt om nu posedă o demnitate umană deplină. Sentimentul demnităţii umane nu trebuie să depindă de împrejurări, nici de bogăţie, nici de provenienţă socială, nici chiar de noroc. Ea trebuie să persiste mereu între oameni, ca un element indispensabil oricărei societăţi. Se susţine că există o demnitate care nu atârnă de noroc; este o anumită atitudine care ne distinge şi care pare a ne destina pentru lucruri mari; este preţuirea pe care ne-o dăm noi înşine fără a ne da seama; prin această calitate câştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât naşterea, funcţiile şi decât însuşi meritul. Orice scop are întotdeauna un cost, sau o demnitate, cel exterior se poate aprecia în ceva material, sau în bani, pe cînd costul interior se numeşte demnitate.
Câteodată costul acesta interior/lăuntric este mult mai înalt ca preţul material. Într-adevăr, acolo unde nu există un preţ, unde nu găsim un echivalent material, acolo este demnitate.Demnitatea se poate referi la un alt om şi la propriul Eu, adică, eu sunt demn pentru că sunt om, şi referă şi la alţi oameni. Aici demnitatea este liberă. În cazul când vine în contradicţie cu conştiinţa, o atare demnitate perversă poate da naştere mai multor vicii, precum minciuna, zgârcenia sau împăcarea falsă ori spălarea/adormirea conştiinţei. Toate aceste vicii se manifestă în relaţiile cu alţi oameni. În cazul acesta demnitatea dispare. Este necesar, totodată, de subliniat că demnitatea se manifestă sub mai multe aspecte: demnitatea familiei şi dezvoltarea valorilor familiei, demnitatea copilului, a adolescentului, a studentului, a femeii şi a bărbatului, demnitatea profesională, demnitatea culturală, demnitatea morală, demnitatea socială, demnitatea religioasă şi, nu în ultimul rând, demnitatea naţională.
Referitor la demnitatea unui popor, sau demnitatea naţională, au fost formulate mai multe idei, sub diferite unghiuri de vedere. Fiecare naţiune îşi are comorile sale naţionale, care îi determină identitatea,dar şi demnitatea naţională, care este legată de sentimentul naţional, de datinile strămoşeşti, de patrimoniul cultural, de limbă etc. Demnitatea naţională corelează direct cu iubirea faţă de ţară şi de neam, faţă de pământul natal. Fiecare popor trebuie să fie apreciat ca identitate naţională şi respectat în concertul popoarelor lumii. Respect şi reciprocitate, iată caracteristicile de bază ale demnităţii naţionale. Lezarea demnităţii unui popor duce la cataclisme sociale.
Din perspectiva teologiei creștine, bunăoară, Traian Calistru afirmă: „Ideea de demnitate o consideram profundă, prezentă în mintea omului”. Nefiind „o toană”, aceasta nu este nici „o răbufnire a unui orgoliu, ci o firească componentă a unei existențe oricum tulburată de spirite adânci și întunecate”. Invers, „decăderea este o negație a ceea ce am crezut că este drept”. Cea din urmă, decăderea, exprimă „acea lipsă de identitate sufletească” pe care o implică necredința, altfel spus acea „negare a harului pe care îl deține sufletul”.Prin urmare, ideea de om „nu are valoare dacă nu rezultă dintr-un sens ideatic, din ideea de Dumnezeu”. În acest sens, „a simți că ești om înseamnă a respira în armonie cu tot ceea ce mișcă, cu tot ceea ce este, cu adevărul, […] este dorința de viață și de împlinire prin cer”, „este să crezi ca ești primul slujitor al acestei lumi, al tuturor celor vii și nevii și ultimul muritor care trebuie să se înfrupte din bogățiile acestui pământ”.
În concluzie, „demnitatea este o bucurie pentru că trăirea umană poate deveni împlinirea unei conduite morale, creștine”, iar împlinirea înseamnă „să dăruiești din resursele tale dragostea și rugăciunea celor ce sunt, ce vor fi în lumea aceasta trăind sau visând”, „să cunoști, să simți pulsul divin în lume, în tine însuți”[1]. Demnitatea umană ca și smerenia sunt opțiuni individuale și expresii ale libertății spiritului. Demnitatea este totodată o expresie a libertății politice, legată de emanciparea individului și de statutul de cetățean.Însă demnitatea omului ca ființă generică este dată și nu construită, regăsindu-se dincolo de conștiința libertății interioare – în conștiința legii morale a cărei întemeiere este transcendentă. Singuri ne încălcăm dreptul divin la demnitate când îl nedreptățim pe aproapele nostru, când nu respectăm poruncile divine ale Vechiului și Noului Testament. Până la un punct, smerenia și demnitatea umană stau pe aceeași treaptă a acceptării supunerii raționale față de puterea legitimă. Dar poate și în răzvrătirea împotriva
Stelian Gombos
Of, pe la jumatate , am obosit!
Despe DEMNITATE,nu s-ar putea mai simplu ,mai direct,mai atractiv?