Pofesorul Coja solicită președintelui Academiei Române, IOAN AUREL POP, recuperarea Jurnalui al lui Wilhelm Fiderman, fostul lider la Comunității Evreiești din România

Stimate domnule profesor IOAN AUREL POP, președinte al Academiei Române,
Îmi fac datoria de a vă prezenta o situație excepțională care privește în modul cel mai direct Academia Română, dar și interese naționale de importanță majoră. Sunt convins că nu veți trece cu vederea cele relatate mai jos și că veți reacționa cu toată energia în apărarea dreptății și adevărului, a intereselor naționale românești afectate într-un mod inadmisibil pentru lumea în care ne străduim să trăim, pentru principiile de organizare și de funcționare ale acestei lumi.

Iată, pe scurt, faptele pe care funcția de președinte al Academiei Române vă obligă să le cunoașteți și să decideți asupra unei reacții potrivite:
Pe la începutul anilor 90, colegul dumneavoastră Eugen Simion a fost contactat de o persoană din Paris, fost secretar particular al defunctului Wilhelm Filderman. Acesta i-a făcut cunoscut domnului academician Eugen Simion faptul că se află în posesia unui manuscris al cărui autor, Wilhelm Fiderman, i l-a încredințat înainte de a muri (în 1963), cu indicația testamentară ca acest manuscris să intre în posesia Academiei Române de îndată ce la București va înceta guvernarea comunistă. Manuscrisul conținea un Jurnal al lui Filderman, care, ca lider la Comunității Evreiești din România, și-a consemnat în acest fel mărturia sa, extrem de prețioasă, asupra celor petrecute în România în timpul vieții sale. Acest prețios manuscris i-a fost oferit domnului Eugen Simion spre a-l aduce la București, la proprietarul de drept al Jurnalului, Academia Română.

Nu este greu să ne dăm seama cât de prețioase sunt aceste mărturii, ale „celui mai important evreu din Europa”, cum l-au considerat evreii din Statele Unite ale Americii. După cum se știe, Wilhelm Filderman a fost nevoit, după instaurarea regimului comunist în România, să se refugieze în Occidentul democratic, unde și-a trăit ultimii 15 ani. În acești ani de exil, Wilhelm Filderman nu s-a rupt de Țara sa natală, a urmărit cu atenție cele ce se petreceau în România și deseori a luat atitudine publică în apărarea intereselor românești, a principiilor democratice, grav încălcate de dictatura proletariatului instaurată la București sub oblăduirea Armatei Roșii.

Avem toate motivele să bănuim că mărturia expusă în Jurnal de Wilhelm Filderman este de prim rang ca valoare documentară pentru istoria evenimentelor petrecute în România, îndeosebi a evenimentelor care au afectat viața evreilor din România, subiect aflat în discuția specialiștilor în istoria recentă a României.

Din păcate, domnul Eugen Simion s-a purtat excesiv de corect și nu și-a luat răspunderea de a accepta donația în numele Academiei – se pare că regulamentele Academiei au prevederi și restricții clare în privința donațiilor de carte și manuscrise, ci a propus ca domnia sa, când se va întoarce în Țară, să informeze conducerea Academiei despre donația respectivă și abia după aceea să se accepte textul în colecția de manuscrise a Academiei. Ceea ce s-a și întâmplat, conducerea Academiei dându-și acordul pentru acceptarea donației. Urmând ca la proxima ocazie domnul Eugen Simion să-i facă o vizită la Paris celui ce deținea în păstrare Jurnalul lui Filderman.

Nu știu câte zile s-au scurs de la întrunirea conclavului academic care și-a dat acordul și ziua în care Eugen Simion s-a întors la Paris după manuscrisul care intrase deja în posesia Academiei Române. Ajuns la locuința fostului secretar al lui Filderman, Eugen Simion avea să afle că între timp locuința respectivă fusese vandalizată de o echipă de agenți – foarte probabil agenți Mossad, care au pretins gazdei să le dea manuscrisul rămas de la Filderman, au făcut și o percheziție să vadă ce alte obiecte / documente de interes public mai deține bietul om, l-au bruscat, l-au amenințat, l-au înspăimântat în asemenea hal că bietul om după câteva zile s-a și stins din viață. A rămas în viață soția sa, dna Sorina Berceanu, fostă colegă de facultate cu dl Eugen Simion, și ea înspăimântată de moarte. Ulterior, prin surse indirecte, s-a aflat că Jurnalul lui Filderman a ajuns la Yadvashem și se află „sub șapte lacăte”!

Nu e cazul să vă explic dumneavoastră care este importanța acestui manuscris pentru aflarea adevărului în chestiunea Holocaustului din Transnistria de care noi, românii, suntem acuzați. Filderman a cunoscut în mod direct, nemijlocit, care a fost soarta evreilor strămutați de mareșalul Ion Antonescu în Transnistria. Asupra acestei chestiuni el s-a pronunțat public în două ocazii bine cunoscute: în declarația ca martor în procesul „atacului de la Ambasada română de la Berna” și în raportul prezentat la Congresul Internațional de Demografie din 1957. În ambele documente marele lider evreu care a fost Wilhelm Filderman prezintă o imagine net favorabilă guvernării antonesciene, care nu ne poate lăsa indiferenți, atât ca istorici, cât și ca simpli cetățeni care aparținem poporului român. Suntem solidari cu trecutul istoric al Neamului nostru cu condiția reconstituirii corecte a acestui trecut! Mărturia lui Filderman este una dintre cele mai avizate, poate chiar cea mai avizată și este un drept al nostru, al românilor și al evreilor din România, să cunoaștem nemijlocit această mărturie.

Gestul autorităților israeliene de a-și însuși manuscrisul Jurnalului lăsat de Filderman cu limbă de moarte să intre în posesia Academiei Române nu poate fi acceptat nicicum.

Drept care, domnule președinte al Academiei Române, în calitatea Domniei Voastre de beneficiar al voinței testamentare a autorului Jurnalului, și în virtutea conștiinței clare a importanței acestui Jurnal pentru o justă apreciere a prestației românești în istoria lumii, vă solicit să declanșați operațiunea de recuperare a manuscrisului sustras și însușit pe nedrept într-un mod incalificabil de către autoritățile istaeliene. Jurnalul lui Filderman aparține în fapt poporului român, este un obiect de patrimoniu național românesc, de o valoare unică prin forța sa probatorie într-o dispută care nu poate lăsa indiferent pe niciun român, pe niciun evreu care, într-un fel sau altul, a avut tangență cu societatea românească, cu ospitalitatea românească.

Las la aprecierea Domniei Voastre ce urmează să faceți acum, după ce ați luat cunoștință de cazul prezentat mai sus! Îmi îngădui să vă sugerez câțiva din pașii pe care, după mintea mea, ar urma să-i faceți. Iată-i:
– o discuție cu dl academician Eugen Simion, încheiată cu o declarație notarială, inatacabilă juridic, a acestuia;
– prezentarea cazului la toți membrii Academiei și consultarea acestora asupra celor ce urmează a întreprinde Prezidiul Academiei;
– contactarea dnei Sorina Berceanu la Paris, dacă mai este în viață, și obținerea de la dînsa a unei declarații amănunțite asupra Jurnalului;
– o cercetare atentă a documentelor rămase în arhiva Academiei cu privire la discuțiile purtate pe acest subiect atunci când s-a decis acceptarea donației oferite post mortem de Wilhelm Filderman;
– prezentarea acestui „dosar” către autoritățile românești, în atenția guvernului, a ministerului de externe, a SRI, SIE etc., prin care să solicitați acestor instituții sprijinul;
– contactarea ambasadei Israelului și prezentarea cererii Academiei Române privitoare la recuperareaJurnalului;
– mediatizarea cazului în datele sale sigure, indiscutabile.

A trecut un sfert de veac de la producerea abuzului săvârșit de autoritățile israeliene împotriva unor drepturi imprescriptibile ale românilor, în primul rând împotriva dreptului la adevăr, a cărui cunoaștere este împiedicată de autoritățile israeliene.

Domnule președinte Ion Aurel Pop,
Adaug în anexă la această cerere un fragment din textul care circulă sub titlul apocrif de „Testamentul lui Filderman”. Acest text ne permite să bănuim care este sensul în care pledează mărturia lui Filderman în discuțiile ce se poartă în legătură cu implicarea noastră, a românilor, în fenomenul numit „Holocaustul din Transnistria”.
Cu convingerea că toate cele de mai sus vor stârni interesul și implicarea domniei voastre, în conformitate cu îndatoririle ce vă revin ca președinte al Academiei Române, vă asigur că intervenția Dumneavoastră este nu numai legitimă, dar și pe placul oricărui individ cu un minim simț al justiției, al respectului pentru adevăr.

Cu urări de bine, de reușită, de împlinire a proiectelor, al dumneavoastră

Ion Coja

București 20 mai 2018

*

Anexă

Reproduc în întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

Share on Facebook

Tweet

Follow us