LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Cert este că unii chiar și’au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice la dealul Tihomir din zona Tismanei. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului.
Numele Basarabă deşi s’a stins încetul cu încetul, îl regăsim și astăzi la familii ”de’ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie dintr’un sat din zonă, care trăia singură pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută, și unde domnitorul trăgea adesea făcându’i mulţi prunci.
Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc).
Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.

Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.
Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă:
– pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi
– pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin.
Cum s’a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.

Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului.
Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.

Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi’a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.
Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.
Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei. Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia.
Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l’au stăpânit şi până acum”.
”Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, a lui Farcaş și al voievodului Litovoi. Erau formațiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea.
În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu’se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit’o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie“, arată arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea ”Ţara Litua”.
Cnezatul voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Potrivit istoricului Vasile Cărăbiş, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din Oltenia.

Organizarea socială
Organizarea socială era bine pusă la punct. În Litua existau diferite pături sociale.  Vasile Cărăbiş menționează următoarele:
”Diploma Ioaniţilor mai arată că la jumătatea secolului al XIII-lea în Ţara Litua, ca şi în întreaga Oltenie, în afară de cnezi şi voievozi, mai erau şi nobilii, în termenul nostru boieri, şi «rusticii», adică ţăranii. Aşadar, încă înainte de întemeirea Ţării Româneşti exista o stratificare socială: o pătură superioară de proprietari, de nobili sau boieri, şi o pătură inferioară de rustici sau ţărani. (…) Există, de asemenea, şi o organizaţie militară. Cnezii şi voievozii trebuiau să adune oaste în caz de luptă. Oştenii se recrutau din ţară şi erau de arme deosebite.”
Ţara lui Litovoi se va mări după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, în anul 1272 şi venirea pe tron al urmaşului său Ladislau al IV-lea, care era minor.
”Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numeşte Iorga – ocupa împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care’l avea coroana ungară ca putere suzerană şi refuză să mai plătească tribut. (…) Stăpânitorul Ţării Litua e înfăţişat ca un adversar de temut, şeful unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se mai arată în lucrarea ”Ţara Litua”.

Ce ne spune Bogdan Petriceicu Hașdeu despre Litovoi:
”Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei ”Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care’l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică – princeps, dux, ”magnatum unus”; iar ca verb – ”regnare”.
Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii ”principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari.
Ca specimen, iată acea formulă, dintr”un hrisov al teribilului Ţepeş:
”după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a’l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”.

Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin:
”iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”.
De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într’un mod dubitativ: ”nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într’o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: ”ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.

La olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de’a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr’o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu ”fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”.
Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere. Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi ”Basarabe” de la 1241? Acelaşi ”Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? Vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor?
Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit ”Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într’o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar.
Liten-vodă de la 1247 n’a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s’ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr’o altă familie ”din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nicio ipoteză.
Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în ”Harszoc”, dar topograficește definit într’un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: ”ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”.
Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într’adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un ”comes de Hatzek” alăturea cu ”Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce’l lăsa el de’a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n’a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea ”Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii.
Într’un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, ”princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele:
”cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ;
adică:
”pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într’un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s’a luptat contra aceluia şi l’a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l’a robit şi ni l’a adus nouă, ceea ce ne’a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s’a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”.

Însuşi magistrul Georgiu, într’un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s’a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându’ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s’a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr’o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor.

Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s’a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană.

Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: ”nullis admonicionibus reddere curabat”.
Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.
Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n’a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.
Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într’o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: ”Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau ”Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii.
Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ”păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români ”liftă spurcată”, ”liftă rea”, ”liten”, au rămas ca sinonime cu ”păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în ”Vocabularius” al lui Rozkochany: Barbarus – Lytwenyn, Saraceni – Lytwyene; iar într’un text din 1556 ”litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de ”păgânătate”.
Nu urmează că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându’se mai la vale.
Alexandri zice: ”Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”.
Cihac traduce tot aşa litfă prin: ”homme sans foi et honneur”.
Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, ”Lythen Wayuoda”, iar într’un document chiar Litfa , ”Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea ”Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca ”Dracu-vodă” şi ”Ţepeș-vodă”.
Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într’o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s’a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s’a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, această ”lepădare de lege”, se vede a’i fi atras porecla de Liten.
Se naşte dară întrebarea: care să’i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.”

Hai să vedem ce mai găsim prin documente.
Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în documentul pe care l’am redat mai sus din spusele lui Hașdeu, apare şi o relatare despre români:
”Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s’a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l’am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l’a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l’a luat în prinsoare şi ni l’a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s’a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:
”De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l’am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l’am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându’şi sângele în acea întâmplare, ne’a slujit cu cea mai mare credinţă.”
Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s’a dat în anul 1277.
În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.
În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus ”şi’a vărsat sângele”.
În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr’o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s’ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.
În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s’a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s’a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte).
Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într’o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare).
În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a ”regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui ”roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen
În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român?
Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor), iar după cum a reușit și Hașdeu să demontreze părea să fie o mai mult o poreclă decât un nume.
Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într’un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.
Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într’un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

Litovoi moare pe câmpul de luptă
Regele Ungariei a încercat să’l aducă pe Litovoi la supunere pentru recunoaşterea suzeranităţii şi la plata tributului pe cale paşnică. Cu toate insistenţele regelui, mândrul şi curajosul voievod gorjean a refuzat cu demnitate pretenţiile maghiare şi astfel s’a ajuns la conflictul armat. Împotriva lui Litovoi, regele l’a trimis pe magistrul Georgius sau Gheorghe. Lupta are loc între noiembrie 1276 şi mai 1277 şi s’a desfăşurat lângă Haţeg.
Pe câmpul de luptă, Litovoi îşi pierde viaţa, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier şi dus în faţa regelui, care, pentru a’l elibera a fost cerută o sumă mare de bani, fiind instituit din nou tributul faţă de regele ungar. Bărbat rămâne în fruntea voievodatului, dar pierde Ţara Haţegului.
”Litovoi este cel dintâi domn român căzut în apărarea ţării lui. Simbol al libertăţii şi independenţei româneşti, rămâne una dintre figurile de seamă ale neamului nostru.

William Robert Shepherd – The Historical Atlas, William R. Shepherd, 1911.

Nicolae Iorga punea întrebarea:
”Dacă dinastia din Argeş a domnilor «pe toată Ţara Românească» e a urmaşilor lui Seneslau de la 1274 sau a coborâtorilor din Litovoiu (sic!) cel din dreapta Oltului ?”, iar în alt loc susţine: ”numele întemeietorului primei dinastii româneşti «Băsărabă» […] e cuman.”
Era nume propriu, de botez, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Vladislav, Radu, Mircea, nu înseamnă că avem de’a face cu domnitori de neam slavon, ci numele cumane au fost adoptate de români ”cel mai vestit nume cuman din istoria noastră este Basarabă, numele întemeietorului Ţării Româneşti şi al altor domnitori, un nume de botez şi nu de familie cum greşit s’a crezut. Basarabă înseamnă în dialectul vechi turc «tată cel prea bun»”, (O. Densusianu).
Prof. Em. C. Grigoraş, în anul 1924, semnalează descoperirea unei inscripţii aflată pe capul unuia dintre leii aşezaţi în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Cei doi lei au fost cumpăraţi de amiralul veneţian Francesco Morosini din Pireu în anul 1687 şi aveau următoarea inscripţie parţial ştearsă de vitregiile vremii:
”1128 egipsia iglisia i Valakia” (Biserica egipteană şi valahă), iar o alta:
”1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei).

Un lucru nu a fost înţeles foarte clar şi anume ce reprezentau cei doi ani. Cornel Bârsan susţine că leii ”reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab”. Îşi pune în continuare întrebarea ”cine este acest Nicolae Basarab în anul 1113 când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310?”
Acest Basarab nu putea fi de neam cuman deoarece este cunoscut faptul că aceştia nu ctitoreau biserici nefiind creştini, dar Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei putea fi iniţiatorul viitorului Imperiu Vlaho-Bulgar al Asăneştilor.
Istoricul Andrei Veress din Budapesta are o altă părere potrivit căreia ”la sfârşitul veacului al XIII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniţi de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”.

C. C. Giurescu afirmă:
”întemeierea se datoreşte voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui, cum s’a crezut mai înainte. De la Câmpulung şi de la Argeş a pornit acţiunea care avea să ducă la formarea statului muntean”.

De aceeaşi părere este şi P. P. Panaitescu:
”Basarab era urmaşul lui Seneslau, voievodul de la stânga Oltului şi nu al voievodului din Oltenia, Litovoi; aceasta o deducem din faptul ca la 1330 Carol Robert al Ungariei l’a urmărit, cu oastea lui la Argeş (azi Curtea de Argeş), unde se afla reşedinţa lui.”

Marele istoric Nicolae Iorga susţine că regele unguresc a trebuit să caute apoi, în veacul al XIII-lea a stăpâni şi ”ţara de dincolo de Munte” (Transalpina), în părţile oltene şi muntene. Pentru aceasta s’au întrebuinţat – pe de o parte ostaşi aşezaţi în cetăţi şi pe de altă parte episcopii veniţi să aducă legea catolică cea care era şi a regelui. Mai mulţi cneji şi voievozi din părţile oltene […] au fost astfel siliţi să recunoască stăpânirea ungurească. Aşa s’a întâmplat pe la 1250 când pe lângă un Ioan, (se afla) un Farcaş (sau Vâlcea – Farcaş ungureşte şi Vâlcea slavoneşte înseamnă lup), judele voievod Litovoi din Ţara Oltului, dacă nu (la fel s’a întâmplat şi cu) şi cu voievodul Seneslau de dincolo de Olt, pe plaiuri argeşene, avându’şi chiar reşedinţa la Argeş.
Voievodatul contemporan al lui Litovoi cuprindea ambele laturi ale Munţilor Retezat – formaţiune politică închegată, cu centre şi cetăţi întărite – atestat arheologic în stânga Oltului muntean şi transilvănean ar putea fi identificată cu cea condusă în 1247 de voievodul Seneslau, contemporanul lui Litovoi din dreapta Oltului.

Ţara lui Seneslau cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din Muntenia vestică, deci actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi eventual Prahova, precum şi unele părţi din Transilvania de miazăzi aşa cum avea Litovoi în Ţara Haţegului.
Cercetările arheologice au adus probe că reşedinţa lui Seneslau era la Argeş, unde s’a descoperit o aşezare voievodală datând din secolul al XIII-lea, sau poate la Cetăţeni.
Ion Conea este de părere că au existat două persoane cu numele de Litovoi, deoarece ”e greu să admitem, mai ales pentru acele vremi că un modest voievod ar fi putut rămâne 30 de ani în demnitatea de voievod vlah supus ungurilor”.
Litovoi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Barbat a fost dus la curtea regelui ungar – unde s’a cerut o răscumpărare însemnată. Această primă încercare de independenţă a eşuat, dar se pot trage două concluzii: voievodatul ajunsese la o dezvoltare considerabilă având forţele necesare pentru o luptă de asemenea anvergură şi banii necesari pentru răscumpărarea lui Barbat.

Încercarea nereuşită a voievodului din dreapta Oltului va fi ”continuată” de cel din stânga râului, de la Argeş, voievodul Seneslau, cel menţionat în ”Diploma Cavalerilor Ioaniţi” în 1247 astfel ”cel dintâi voievod cunoscut din viitoarea dinastie a Basarabilor Ţării Româneşti este acest voievod oltean sau, mai bine zis, al Jiului, menţionat în 1241. De alminteri, el e poate acela care a înfiinţat voievodatul Jiului venind din Haţeg, unde va fi voievodul românilor din acele regiuni. Căci din Diploma ungară a 1247 rezultă cum un voievod român din Haţeg a înfiinţat voievodatul Jiului. Aceasta a fost prima aşa – zisă descălecare din Ardeal urma apoi urmată de descălecarea lui Negru – Vodă la Câmpulung”.
Respectiva ”Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi” argumentează larga autonomie şi reglementează raporturile dintre formaţiunile politice româneşti şi regatul maghiar. ”Din Diplomă rezultă că formaţiunile politice de la sud de Carpaţi existau înainte de 1247. Cât priveşte voievodatul lui Litovoi din Ţara Severinului (Oltenia) şi a lui Seneslau din Cumania (Muntenia), se spune clar că ei aveau să stăpânească acele locuri aşa cum au stăpânit şi mai înainte ”regele acorda casei ospitalierilor” toată ţara Severinului cu munţii acesteia şi cu toate locurile ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan si Farcaş, până la râul Olt, şi Munţii Transilvaniei, (sub acelaşi îndatoriri arătate mai sus cu privire la ţara Severinului) în aceleaşi condiţii ca şi ţara Severinului, în afară de ţara lui Seneslau – voievodul românilor, pe care le’am lăsat’o acelora, aşa cum au stăpânit’o şi până acum şi întru totul sub toate aceste îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”.

Există un document din 8 ianuarie 1285 potrivit căruia regele Ladislau al IV-lea al Ungariei întărea mai multe moşii magistrului Gheorghe ( Georgius) pentru meritele în luptele cu Litovoi care – se spune în document – în necredinţa lui împreună cu fraţii lui a cuprins o parte din regatul maghiar de dincolo de munţi refuzând să plătească veniturile ce se cuveneau regelui.
În scrisoarea din 1254 regele Ungariei scria papei că părţile de la est de Olt se aflau sub stăpânirea tătarilor, iar savantul şi omul politic persan Fazei ol Lah od – Din (1247-1318) a scris o monumentală lucrare de istorie universală Djamiot Tevarikh (Suma istoriilor) în care importantă pentru poporul nostru este prezentarea succintă a luptelor de pe teritoriile româneşti (Valagh) unde au acţionat forţele conduse de Bocek. Mongolo-tătarii i’au întâlnit pe români într’un spaţiu geografic foarte întins, locuind compact atât în câmpie, cât şi în zonele muntoase. Un alt pasaj despre luptele românilor cu tătarii poate fi găsit la cronicarul vremii Marino Sanudo cel Bătrân, anume:
”după retragerea tătarilor neamurile din Ungaria care locuiesc în pădurile aproape de dânşii, anume olahii şi secuii, au închis păsurile, ca să nu mai poată trece din nou.”
Cronica veche rusească ştie că tătarii după, înfrângerea ungurilor, s’au luptat cu valahii: ”Tătarii au gonit ungurii la Dunăre şi s’au războit şi cu valahii.”

Unii cronicari târzii afirmă că din anumite motive a fost mutat scaunul domnesc de cealaltă parte (sudică) a munţilor: ”niscai pricini ar fi învrăjbit [pe] domnul românilor (fără a menţiona vreun nume) cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor” – spune Radu Popescu, dar a fost, probabil, înlesnită mutarea de slăbirea dominaţiei tătare după acea perioadă în care Nogai era ”atotputernic” în sud – estul Europei (1282-1299) a determinat la sud de Carpaţi o febrilă preocupare de găsire a unor soluţii proprii de rezistenţă.

Spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, ca urmare a luptelor duse pentru eliberarea câmpiei de sub dominaţia tătarilor, formaţiunea feudală românească s’a dezvoltat […] fapt dovedit de fortificaţiile şi aşezările de la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş.
În 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti care aveau şi ierarhie bisericească superioară. Astfel, între alte, Diploma Cavalerilor Ioaniţi prevedea, ca veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Făceau excepţia de la prevederea respectivă.
”Bisericile clădite şi cele care se vor clădi în toate ţările sus zise, din venitul cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au… (Exceptis ecclessis constructis et construendi in omnibus terris supradictis, de quarum redditibus nichil nobis, reservamus, salvis tamen reverentiis et iuribus ahiepiscoporum et episcoporum, que ha bere dinoscuntur)”.
Unii istorici au ajuns la concluzia că organizarea bisericească urma celei politice, astfel încât ”este de neconceput ca voievozii Seneslau şi Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să, hirotonească preoţi şi să sfinţească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de ”arhiepiscop” şi stă în preajma sa, fie la Argeş, fie la Câmpulung sau […] Cetăţuia, Schitul lui Negru Vodă (se pare că Cetatea a fost construită de teutoni, de la care a preluat-o vreun conducător român, cneaz sau voievod). […] înseamnă că aici la Cetate a fost un centru politic, militar şi bisericesc, deci o reşedinţă a voievozilor atestaţi documentar în 1247 şi, implicit, a ierarhilor ortodocşi atestaţi în 1234 şi 1247”.

Scrisorile papale care au fost menţionate mai sus, precum şi unele descoperiri arheologice demonstrează că au existat înainte de secolul al XIII-lea episcopi, preoţi şi biserici ortodoxe. În aceste schituri sau mănăstiri din apropierea conducătorului politic îşi aveau, poate, sediul vlădicii de atunci ”pseudoepiscopii” din scrierile papale, care cu adâncă evlavie şi dragoste de oameni au reuşit să ţină credincioşii legaţi de Sfânta lor Biserică Ortodoxă. Cercetările arheologice dau la iveală multe mărturii despre viaţa bisericească din diferite momente sau locuri. Prezenţa lor constituie o dovadă a existenţei în aceste teritorii a unei populaţii numeroase româneşti.
Arheologii au dat la iveală importante vestigii ale civilizaţiei româneşti anterioare statului feudal şi la Cetăţuia – locul care era acea parte din vechile centre importante din cadrul unei singure comunităţi româneşti ce se întindea pe ambele părţi ale Făgăraşului.

Către începutul veacului al XIV-lea împrejurările erau prielnice pentru întemeierea unei noi ţări a românilor care să poarte acest nume şi să se găsească sub stăpânirea celui mai puternic dintre voievozii ce erau pe atunci.

Seneslau murise în împrejurări necunoscute, iar cronicile slave îl numeau Ivanco, dar poate se numea Iancu sau Ioan ca şi judele oltean din secolul al XIII-lea. Istoricul Nicolae Iorga crede că va fi fost aceeaşi persoană cu Tihomir cel pe care îl pomenesc izvoarele ungureşti – poate nume de origine slavă asemenea lui Tih ţarul bulgarilor – în greceşte Tochos. În regiunea muntoasă a Olteniei există chiar un munte cu nume – al Tihomirului – acelaşi cu numele tatălui lui Basarab I Întemeietorul, motiv pentru care istoricul şi geograful Ion Conea a ajuns la concluzia că:
”întemeietorii dinastiei şi principatului muntean au fost de neam nobil coborâţi din partea muntelui din unul dintre cele mai româneşti ţinuturi: Haţegul şi Hunedoara. Într’adevăr: axa etnică a poporului şi a pământului românesc este formată de regiunea aceea de triplă întâlnire între Banat, Oltenia şi Haţeg, cu inima în Munţii Retezat”.

În jurul anului 1290 se află la Curtea de Argeş un voievod căruia i se închină Basarabii din dreapta Oltului. Nu este menţionată în izvoare data organizării ca stat în Valahia nord – dunăreană (cca. 1307) şi nici numele conducătorului ei, a ”marelui voievod” şi ”domn”.
Mai târziu în 1310 sau 1324 (în 1324 avem prima pomenire a numelui lui Basarab) apare Basarab I, fiul lui Tihomir ca domnul din Argeş fiind în fruntea Ţării Româneşti ce are sub stăpânirea sa teritoriul din stânga şi din dreapta Oltului.
Basarab a fost întemeietorul ţării, cel care a unit voievodatele, întâi pentru că cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării încep cu el şi nu se cunoaşte nici un ”domn” înaintea lui; […] reunirea voievodatelor nu s’a putut face decât după 1229 după moartea hanului tătar Nogai, deci întemeierea are loc între anii 1299-1324; socotim că ea este mai aproape de ultima dată decât cea dintâi, pentru că puterea tătarilor la Dunărea de Jos nu a decăzut imediat după moartea hanului tătarilor apuseni, ci năvălirile lor periodice în sudul Dunării au continuat până în 1321.
Trei cercetători dintre care doi clujeni, care au studiat singurul mormânt intact din necropola domnească de la Curtea de Argeș, au ajuns la concluzia că dinastia Basarabilor nu este de origine cumană.
Despre mormântul studiat se credea că este al lui Vlaicu Vodă, dar noile cercetări au dovedit că aparține unui fiu al lui Basarab I.
Potrivit unui comunicat de presă al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB), o comunicare știițifică pe această temă, intitulată ”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, a fost susținută pe 28 octombrie 2014, la Academia Română de către dr. Beatrice Kelemen, de la Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe al UBB, dr. Adrian Ioniţă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, al Academiei Române şi de dr. habil. Alexandru Simon, de la Centrul de Studiere a Populaţiei al Academiei Române și Centrul de Studii Transilvane.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:
– defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;
-nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;
-mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;
-istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;
-personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi romani/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Comunicarea științifică a fost găzduită de Sala de Consiliu a Academiei și a fost moderată de acad. Alexandru Vulpe, iar Comunicatul Universității ”Babeș-Bolyai” este acesta:

”Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.
Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Dacia lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.”

Ipoteza originii cumane a lui Thocomerius (Tihomir), tatăl lui Basarab Întemeietorul, în fapt o diversiune de’a lui Djuvara, a stârnit o aprinsă dezbatere, după apariția lucrării ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s’a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.

El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr’o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pentru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată Asăneştii îşi începură dinastia: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)

Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei Asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti ”tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor.  Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german. Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul ”urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”.

În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să’l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a’i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani.

În anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur ”Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de ”os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida.  Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204). Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci, Tihomir îndeplinea prima regulă, aceea de ”os domnesc” , a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat (genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, bunica mare pentru Churchil este a 20-a , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Ancestry.com: husband/partner: Thocomerius – soţ/partener: Tihomir), fratele lui Litovoi, care’i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.

La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO,  dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ.

Cea mai veche consemnare a acestei particule IO (în originalul slavon Ιω sau IωNЬ) ca titlu domnesc, și purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, este cea care datează din 1392 din Moldova, când Roman I se intitulează într’un act al său

”marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”.

În cazul Ţării Româneşti este vorba despre piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru de la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung:

”În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Unii istorici afirmă că numele ”Ivanko”, alăturat celui domnesc provine tot din ”IO”, prin interpretarea greşită a acestuia.

Originea particulei IO în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt:
1. IO provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, căci toţi ţarii de după acesta i’au purtat numele.

2. IO provine din grecescul ”Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă ”unsul lui Dumnezeu” sau ”cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într’un titlu domnesc.

3. IO ne parvine de la sacerdoții geți IO reprezentând numeralul 10 care se pronunța diece, dece, daci, doci sau doici și de unde se trage etnonimul nemților ”deutsch”. Daci Balo sau Dace Balo reprezentând un supranume pentru Diurpaneus, adică Zece Războinici, pentru că Daci Balo (război) se lupta cât 10.

Documentele vremii păstrează titulaturile voievoizilor. Într’un document al lui Mircea cel Bătrân se arată:
”Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

De asemenea, Mihai Viteazul se autointitula în documentele oficiale:
”Io Mihail voievod ungro-valah al ţărilor ardealeană şi moldoveană”
Expresia ”din mila lui Dumnezeu” sau echivalente arătau în Evul Mediu că domnitorul ajuns pe tronul tarii a fost confirmat de biserică.
În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar.
Onciul în Originile, pag. 38-39, spune:
”Ca urmași ai Asăneștilor, domnii Țerii Românești, și dupa ei și cei ai Moldovei, voind să exprime su­veranitatea lor, se numea toți ”Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este moștenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit și Ioaniță sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele euro­pene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei după uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot așa și urmașii Asăneștilor în Bulgaria se numeau loan întocmai ca domnii noștri. În mod analog, și domnii Serbilor se numea Ștefan, după întemeietorul statului serbesc Ștefan Nemania. Acelasi us la împarații romani, care se numeau toți Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl instituțiunile de origine byzantină-bulgară ale principatului Țerii Românesti, transplatate de aci și în Mol­dova, arată legătura cu imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Dacă statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, instituțiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însă nu se găsesc.”

A. D. Xenopol: ”Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes: ”Iohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s’était révolté contre son père”.

Pagina 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă ”Iohanice le Blac”, iar p. 209: ”Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n’étaient pas baptises”,

Pagina 219: ”Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l’instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie.”
Henri de Valenciennes, Idem, p. 309: ”Alors ils résolurent qu’ils iraient vers la Blaquie pour requérir l’aide et l’appui d’un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l’empereur commanda que l’armée chevauchat, vu qu’il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l’oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin.”

p. 333: ”Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc..”
Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că ”deodată s’a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.
În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că ”limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”.
El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că ”într’una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să’l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să’i dea drumul”.
Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a’l dispune mai curând în favoarea lui şi să’l facă a primi rugăminţile ce’i făcea. În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce?

Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într’un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a’şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu’i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într’un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.”

Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neîmplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care’l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste Olt al lui Seneslau. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris.
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!
Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria. ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să’i dea lui tributul pe de’a gata, total nemeritat, era absurdă!
Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi, într’o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul Georgius prin obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.

Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legisla­tive sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Ca­valerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals şi care este bun numai pentru faptul că ne con­firmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci. În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s’au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceiaşi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism – diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul. 1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444.
Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar – prin diploma de la 1285 – şi partea lui Seneslau ”aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.
Boierii ţinură în acel an sfat: ”os domnesc” Tihomir era din ”două părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia Asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul (1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, considerat latin.

Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu – în dreptul Strehaiei – şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce’l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse ”Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească.
Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Tihomir ca domn, lipsea! Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu’său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca ”tata conducător”.
Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi ”Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca ”descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească).

Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie: ”Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într’o lucrare recentă, dl Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe ”de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”.
Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu ”descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l’au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n’a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa ”plecării vlahilor”: ”La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului.”
Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face ”Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând’o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce ”iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui ”Basarab I zis Negru vodă” !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab, fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330.
Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu ”Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu ”Saraba Ban” ca ”Bathu Han”, ci ”Ban Saraba” ca Hașdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor ”Ban”= Domn şi ”Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes – ”cel ales de Dumnezeu” şi ”domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.

Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani. Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii munteni ”de’ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului ”Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanţă – trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi – îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându’l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s’a plantat de’a lungul istoriei!
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii n’au apărat domnul investit în funcţie, ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor.
Era glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu ”o ţară nouă” şi liberă!

Sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14, enciclopediae.blogspot.ro, tomoniu.ro, george-damian.ro, Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel – Argeş, Ed. Muscel 2000, transilvaniareporter.ro

https://thraxusares.wordpress.com/

Share on Facebook

Tweet

Follow us