Cand marile spirite se intalnesc
Chirilă și Băsescu sunt uniți în cuget și la nivelul gurii, Antonescu vede în Chirilă un ideal, Băsescu vede în Antonescu un salvator!
Simpaticul Tudor Chirilă are trăiri intense. De când l-a cocoțat Crin Antonescu pe calul Ioanei d’Arc se simte obligat să salveze nația, ori de câte ori aceasta tușește. Chiar dacă e o tuse binefăcătoare, de dres glasul, chiar dacă nației i-ar fi mult mai util dacă respectivul s-ar ocupa de muzică și nu de produs gălăgie.
Să mă ierte sfânta fecioară din Orleans de blasfemie dar așa cum pe la Bălăceanca apar periodic Napoleoni și Nostradamuși, de ce n-ar apărea și pe la balul travestiților care aud voci unii care s-o maimuțărească pe dânsa?
CCR a fost, în vremea regimului Băsescu, întruchiparea absolutului și intangibilității. Astăzi, când a dat o decizie care le stă în gât adulatorilor săi de ieri a devenit brusc pentru aceștia un monstru tocmai bun de tras în țeapă.
E același gen de reacție ca față de SUA. Ca să treacă de la „neprețuitul nostru partener strategic” până la „să moară Trump” intransigenții noștri haștagieni nu au avut nevoie decât de un stimul declanșator, venit de la dresorii lor, un șuierat scurt de tipul „”șo pe el”!
Iată ce declara ieri, la mitingul spontan din Piața Victoriei, Tudor Chirilă (aici): „Înainte de 2004 procurorii erau controlați politic prin intermediul ministrului justiției. Astăzi, cu ajutorul CCR, vom reveni exact acolo”.
Bine, veți zice, fiecare are dreptul la o opinie. Dacă cumva are dreptate? O fi singurul care gândește așa?
Nu, nu e singurul!
Iată ce declara aseară Traian Băsescu pe la toate televiziunile care nu-i trânteau telefonul în nas: „CCR a întors Justiţia la nivelul anilor 2004”.
Trebuie să recunoaștem, cu lămâia necesară alături, că această întâlnire, la nivelul celor scoase pe gură de cei doi, seamănă cu îngemănarea limbilor, din vestitul sărut franțuzesc, între cele două mari spirite îndrăgostite de justiție și de exprimări practic identice.
Dar de „Ménage à trois” ați auzit? Că tot suntem la specialități franțuzești.
Să nu credeți că în această idilă a completării reciproce rafinamentul împreunării se oprește aici.
Tocmai am amintit mai devreme șotia teribilistă a lui Crin Antonescu de a propune la un moment dat românilor, ca model de urmat în viață, pe Tudor Chirilă. Cine s-ar fi gândit atunci (era campania prezidențială din 2009) că, peste ani, în 2018, soarta va ironiza subtil, dar găurind până la măduvă, această „găselniță” electorală falimentară.
Acum două zile, în plină dezintegrare a propriului partid PMP, Traian Băsescu impărășea românilor soluția sa miraculoasă de salvare a dreptei: unirea acesteia sub bagheta demiurgică a lui… Crin Antonescu!
Mulți s-au gândit la alcoolemie. Câțiva au încercat explicații medicale.
Nu am luat-o pur erotic. Mi s-a desenat în fața ochilor un triunghi de două ori pervers: odată pentru ideea de „Ménage à trois” și apoi pentru că lipsea femeia!
Să recapitulăm, cât de pidosnic ar fi: Chirilă și Băsescu sunt uniți în cuget și la nivelul gurii, Antonescu vede în Chirilă un ideal, Băsescu vede în Antonescu un salvator!
Trebuie să recunoaștem: oamenii ăștia se merită unul pe celălalt cu prisosință. Până la orgasm. Până la un nod marinăresc. Până la contopire.
