26 iunie – Ziua Drapelului, Ziua Tricolorului!
,,Ziua Drapelului – ştiută şi ca Ziua Tricolorului – a fost proclamată prin lege în 1998 pentru marcarea de către autorităţile publice prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific.
Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.
DE LA OPȚIUNEA COLORISTICĂ LA PREZENȚA CA DRAPEL A TRICOLORULUI
Tricolorul românesc: roșu, galben și albastru, are o origine populară românească, iar culorile sale sunt rezultatul unei opțiuni ce vine din vremuri îndepărtate.
Drapelul a parcurs mai multe etape până să devină un însemn național, prima fiind aceea a opțiunii coloristice.
Cele trei culori au fost prezente în ornamentarea manuscriselor și a documentelor emise în cancelariile Țărilor Române în secolele XVI-XVII, precum și în stema acordată Transilvaniei, ca Mare Ducat, de Măria Tereza, în 1765.
A doua etapă în istoria tricolorului începe prin prezența culorilor naționale pe primul drapel propriu-zis, al primei reprezentante naționale din istoria modernă a României, care a fost Adunarea Norodului din timpul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu | a 1821.
Este vorba de steagul confecționat la Mănăstirea Antim din București și instalat la Padeș în ianuarie 1821, când Tudor a declanșat revoluția. Tricolorul este prezent în ciucurii de la hampa steagului și în culorile reprezentărilor cu caracter religios (Sf. Tiron, Sf. Gheorghe, Dumnezeu) de pe aversul lui.
Anul revoluționar 1848 a fost pentru români ocazia de a-și exprima încă o dată voința suverană pentru acele culori naționale: roșu, galben și albastru. La Adunarea de la Blaj din 3/5 mai s-a fluturat drapelul tricolor (cu benzile orizontale) iar pe 14/26 iunie s-a decretat în Țara Românească, ca „drapelul național” va avea trei culori: roșu, galben și albastru, dispuse vertical, cu albastru la hampa.
Unirea din 24 ianuarie 1859 a constituit ocazia afirmării fără rezerve a culorilor naționale. Ele au fost prezente în drapelele unităților militare și au fost incluse în stema țării, în însemnele de ceremonial și chiar în costumul principelui Alexandru Ioan Cuza.
Roșul – reprezintă simbolul măririi, bravurii, îndrăznelii și generozității; era dovadă de mare distincție și de aceea se purta numai în steme princiare sau cu aprobarea specială a suveranului. Simbolizeaza de asemenea sângele vărsat în lupte, puterea de viață și energia strămoșească.
Galbenul – (sau aur) este simbolul măririi, al forței, al bogăției și purității. Dar el reprezintă și holdele aurii de grâu din timpul verii.
Albastrul – (sau azur) reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc și simbolizează blândețea, frumusețea, noblețea și buna credință. El amintește și de legea noastră creștinească. Anul revoluționar 1848 a prilejuit, din nou, exprimarea voinței suverane a românilor, pentru cele trei culori care-i identifică, ca națiune.
Prima dată tricolorul românesc a fost înfățișat public ca simbolul vexilologic national în contextul acestui an revoluționar, după 25 februarie, la Paris. La această dată revoluția biruise și se proclamase a II-a Republică în Franța.
Atunci o delegație de tineri români dintre cei mai avântați, au mers „în cântări de libertate”, la Primăria Parisului să felicite guvernul provizoriu.
„junimea studioasă moldo-munteneasca din Paris, încă-și desfășura steagul național cu culorile albastru, auriu, roșu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii” – Le Constitutionnel 1848
Jurnalul „Le Constitutionnel” menționa știrea, iar după aceasta prelua „Gazeta Transilvaniei”(nr.34/26.IV.1848) care nota că „junimea studioasă moldo-munteneasca din Paris, încă-și desfășura steagul național cu culorile albastru, auriu, roșu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii” .
Pentru a confecționa „steagul cel mare” al viitoarei Adunări Naționale, a avut cineva ideea impetuoasă, din care să rezulte tricolorul românesc; culorile flamurilor sa fie dispuse orizontal, acestea erau roșu, alb și albastru, iar pe banda albă să se scrie cu litere mari, aurii, un text care să umple banda: Virtutea Română Reînviată (Virtus Romana Rediviva).
Astfel cromatica steagului devenea roșu-galben-albastru.
Cu această flamură au venit românii la cea de-a doua Adunare de la Blaj, din 3/15 mai. Prin urmare, tricolorul românesc a fost consacrat ca steag al națiunii române, pentru prima dată, în context revoluționar, în Transilvania, de cea de a doua Adunare Națională de la Blaj. Imediat după data de 3/15 mai și după arborarea drapelului tricolor s-a declanșat din partea ungurilor o campanie de denigrare a Adunării Naționale și a stindardului.
După cum se știe, societatea secretă „Frăția” a fost aceea care a pregătit organizatoric și ideologic revoluția pașoptistă în Țara Românească cu implicații în celelalte țări românești.
Fără îndoială că prin ea au fost confecționate și steagurile și cocardele tricolore sub care s-a desfășurat și Adunarea populară de la Izlaz din 9/21 iunie 1848, sub care a biruit revoluția în București la 11/23 iunie și au fost apoi purtate la toate manifestațiile, în București cel puțin (în țară, ulterior, se puteau confecționa și după model).
Stindardele tricolore au fost distribuite și în satele din jurul Capitalei, căci în ziua de vineri 11/23 iunie, aceste sate au venit la București „trupe de țărani” cu „stindardele naționale” și cu punturile noii Constituții în mâini, strigând „Dreptate!”La București, în cursul dimineții zilei de 11/23 iunie, prințul Gh. Bibescu mersese la cazarma infanteriei să se asigure de „credința” ofițerilor și a trupei. Aici, notează prof. Florian Aaron într-o scrisoare către George Barițiu, … I se declară în termenii cei mai lămuriți că ei (militarii, n.n.) nu se vor. Lupta cu frații lor, ci, arătându-ise totodată dorința generală de îmbunătățiri…, numaidecât se scoase un stindard.
„Văzându-se că nu s-a înțeles cum trebuie făcute stindardele naționale, decretăm:
Art. 1. Stindardele vor fi tricolore.
Art. 2. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin.
Art. 3. Lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.
S-au confecționat drapele tricolore în capitală și în alte localități. Dintre acestea s-au păstrat foarte puține.
Menționăm steagul gărzii orășenești din Slatina (piesa se află la Muzeul Național de Istorie a României) și pe care s-a scris cu slove chirilice în următoarea dispunere:
Dreptate Frăție pe fond albastru;
Județul Olt pe fond galben;
Orașul Slatina pe fond roșu.
La 13 iunie 1848, la Giurgiu a avut loc ceremonia sfințirii „steagurilor libertății”.
Importanța drapelului a fost sesizată de toți revoluționarii care au folosit în consecință, orice acțiune spre a atrage atenția că tricolorul este un simbol național.
Nicolae Bălcescu recomanda intensificarea înscrierilor în garda națională prin arborarea steagului tricolor și baterea tobei în piețe.
In Bucovina, răpită de habsburgi în 1775, tricolorul, deși a fost și aici prigonit, deoarece reprezenta culorile regatului român, era prezent în portul popular, în țesături și cusături, în pictura celebrelor sale mănăstiri, iar după revoluția pașoptistă au apărut și eșarfele tricolore.
Nu uităm că la cea de a doua Adunare națională de la Blaj, din 1848, a fost prezent și Petrache Cazimir din Bucovina, iar românii din cele două provincii aveau strânse legături, în ciuda efortului autorităților habsburgice de a le menține, administrativ și confesional, mereu despărțite.
Aici, scurta existență a Societății studențești „Arboroasa”, în frunte cu Ciprian Porumbescu, concentrează dramatic „povestea” tricolorului românesc, care ajunge în sfârșit, și imn national(Trei culori/. Abia înființată la 13 februarie 1876, Societatea „Arboroasa” este desființată la 15 noiembrie 1877 și i se intentează un proces sub acuzația de „înaltă trădare”, pe motiv că beneficia de o subvenție votată de Parlamentul României.
Mitropolitul Teoctist i-a apărat pe studenți, dar a trebuit să interzică funcționarea Societății în incinta Institutului Teologic. Numeroase alte societăți românești din Transilvania și Bucovina au protestat față de înscenarea judiciară, iar la București s-a protestat îndelung în presă.
Avocații apărării, Iosif Roth, Iacob Atlas și Alexandru Tabora au pledat excelent la proces, astfel că acuzații Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Orest Popescu și Eugen Siretean au fost achitați de juriu în unanimitate.
La comunicarea hotărârii achitare sala a izbucnit în urale și s-a cântat „Deșteaptă-te române!”.
Un imn românesc îl omagia pe celălalt. „Arboroasa” a rămas însă desființată. Dar o altă societate studențească i-a luat locul: „Junimea”, avându-l ca președinte pe Dimitrie Onciul.
Membrii ei aveau ca semn distinctiv o panglică tricoloră pe piept, admisă de autorități ca și pentru alte societăți similare; de pildă, Societatea „Austria” a studenților evrei avea ca semn distinctiv o panglică negru-galbenă (culorile Casei de Habsburg), dar alta avea un însemn al vechiului Israel.
Tricolorul a fost prezentat la 1848 în toate acțiunile revoluționare
A fost arborat la toate intrările publice unde s-au prezentat prevederile Constituției; pe el s-a depus jurământul față de noul regim. A fost arborat în diferite orașe unde s-a proclamat Constituția: la Giurgiu, Focșani, Brăila, Craiova. Revoluția română a consolidat în conștiința națională drapelul tricolor.
In 1851, la Paris, românii aflați în emigrație, foști lideri ai revoluției pașoptiste, au sărbătorit trei ani de la a doua Adunare de la Blaj.
A fost un banchet la care, un autor rămas anonim, a consemnat detaliile și atmosfera: „împrejurul mesei unde ne aflam, se vedeau 6 table pe care erau scrise numele provinciilor românești: Transilvania, Banatul, Bucovina. Moldova, Basarabia și Țara Românească.
Deasupra tăbliei Transilvaniei flutura un stindard cu culorile noastre naționale, albastru-galbe-nroșu”.
Obiectivul unității naționale rămăsese de realizat și se avea în vedere unitatea integrală, simbolizată prin steagul tricolor, simbol al identității naționale.
Unirea Principatelor, din 24. I. 1859, a prilejuit afirmarea fără rezerve a culorilor naționale. Românii toți le considerau astfel. Erau prezente pe steagurile unităților militare, au fost incluse în stema țării, în însemnele ceremonialului și în costumația Domnului.
1/13 septembrie 1863 / Al. I. Cuza : „Drapelul este România !”
Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, la 1/13 septembrie 1863 s-au distribuit în prezența domnitorului, la 10 unități militare, noi drapele tricolore.
Cu această ocazie, pe platoul de la Cotroceni, Al. I. Cuza a rostit un impresionant discurs , discurs ce sintetizează întreaga semnificație a steagului național, ca simbol al identității naționale „Drapelul este România” – a spus Cuza, acest pământ binecuvântat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noștri și îmbogățit cu sudoarea muncitorului. El este familia, … fiecăruia, casa în care sau născut părinții și unde se vor naște copiii noștri.
Steagul este încă simbolul devotamentului, credinței, ordinii și al disciplinei ce reprezintă oastea.
Steagul este , totodată, trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României”
Noile steaguri erau tricolore, iar în câmpul acestora se afla stema țării. Mai târziu, la 1867, în ședința Adunării Deputaților în care se dezbătea legea pentru fixarea și stabilirea insemnelor României, Mihail Kogălniceanu a ținut să amintească: „drapelul tricolor, cum este astăzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este ceva mai mult: el este însuși drapelul naționalității române din toate țările locuite de români”.
După războiul de independență, 1877-1878, tricolorul românesc a fost recunoscut în dreptul internațional ca simbol național; sub tricolor s-a luptat și în primul război mondial.
1916: deviza „Pe aici nu se trece!” arborată chiar pe unele stindarde militare
Deviza lansată de generalul Eremia Grigorescu, în toamna anului 1916: „Pe aici nu se trece!” , a devenit în anul următor deviză națională, arborată chiar pe unele stindarde militare. Astfel, pe steagul regimentului 38 infanterie, care are in centru stema României, iar în cele patru colțuri monograma regelui Ferdinand înconjurată de o ghirlandă de frunze de stejar și încoronată, pe partea inferioară se află inscripția: „Pe aici nu se trece!”.
Drapelul tricolor a simbolizat întotdeauna idealul de unitate națională, de independență, simbolul identității naționale a tuturor românilor.
El a fluturat biruitor la 27 martie/9 aprilie, la Chișinău;
La 14/28 noiembrie la Cernăuți
…și la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, la toate aceste adunări Naționale, unde s-a reconstruit piesă cu piesă România mare.
De la 1 decembrie 1918 tricolorul a devenit simbolul unității și independenței tuturor românilor.
Martirii tricolorului românesc
Dar tricolorul a avut martirii săi și pentru ca el să devină simbolul identității naționale s-a murit pentru acest deziderat. Patimile românilor datorate iubirii de tricolor, nu se sfârșiseră.
In preajma lui 1 decembrie 1918 și după acest eveniment tricolorul a fost rupt, scuipat, dat jos sau românii care îl fluturau ori îl purtau la piept erau împușcați mortal, sau batjocoriți.
După 28 iunie și după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, a început, pentru populația românească din acele teritorii, „calvarul Golgotei”.
La fel pentru teritoriile cedate Uniunii Sovietice, Basarabia și Bucovina. In acele zile dureroase, etnia, limba română, credința străbună și tricolorul erau delicte capitale. In numărul 39 din 22 septembrie 1940 ziarul „Telegraful român” relata: „La Cluj, bandiții, percheziționând un funcționar român și găsindu-i cocarda tricoloră românească, l-au spintecat cu cuțitele… Unui țăran român din Beiuș, jud. Bihor, la care s-a găsit un drapel românesc, i s-au bătut cuie în corp12. I-au bătut drapelul, pe spate, în cuie, omorându-1”.
In seara de 11 septembrie, trupele de ocupație hortiste au intrat în satul Cojocna (la 18 km de Cluj), iar doi ofițeri și 20-30 de soldați au terorizat și maltratat populația. Aici „ei au rupt steagurile românești de la școli și le-au călcat în picioare”. Tot aici au distrus drapelul românesc de pe frontispiciul Episcopiei din Sighet.
In comuna Mesteacăn, jud. Cluj, în 1942 jandarmii horthiști au intrat în casa sătencei Sano Anica, au percheziționat totul și au găsit, într-o ladă, patru bucăți de panglici tricolore, pe care le descususe de pe costumul național al fetei. Au legat-o, au bătut-o, i-au pus banii și panglicile în mână și au purtat-o de-a lungul satului, forțând-o să strige: „cine are bani românești sau panglici românești, va păți la fel ca mine”, „în satul Chiuzăplac, un țăran a fost obligat să înghită drapelul tricolor, tăiat fâșii
Autor: prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu,
Sursa: România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro
Bibliografie:
1 Anul 1848 în Principatele Române, I, București, 1902, p. 140-141.
2 Ioan Chindriș, Un imn de la 1848, în Manuscriptum, București, an. XVII, 1986, nr. 4,18-20
3 Cornelia Bodea, 1848 la români, I, p. 544 (subl. n.). 4
4 Anul 1848 în Principatele Române, I, p. 67 (subl. n.) Tricolorul se poate observa în acuarela lui Costache Petrescu, „Grupul de manifestanți pentru constituție la 1848″, realizată în timpul evenimentelor amintite, dar înaintea decretului din 13/25 iulie. Pictura a redat tricolorul cu benzile tot orizontale.
5 Ibidem, II, 1902, p. 568; vezi și Măria Dogaru, Tricolorul și cocardele în contextul luptei revoluționarilor pașoptiști, în „Revista de Istorie”, t. 31, 1978, nr. 5, p. 862 (în continuare Tricolorul și cocardele).
6 Anul 1848 în Principatele Române, II, p. 477.
7 Măria Dogaru, Tricolorul și cocardele…, p. 863; vezi și Catalogul colecțiilor, p. 376. Dar benzile sunt tot orizontale. A fost confecționat probabil înainte de decretul din iulie.
8 Ciprian Porumbescu a scris melodia: „Pe-al nostru steag e scris Unire” și „Trei culori „. Mulți români au făcut ani grei de temniță pentru că au cântat cântecele sale.
9 Aceasta și în perioada 1947- 1964. Relatare furnizată de la conf. dr. Gh. D. Iscru. 9 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 229-245.
10 N . Bălcescu, Opere, II, p. 241-242.
11 „Monitorul Oastei”, nr. 5, din 5 septembrie 1863, p. 757.
12 „Telegraful român”, nr. 39/22. IX. 1940, p. 2.
13 Teroarea horthysto-fascista , p. 72. 14 Ibidem, p. 79. 15 Ibidem, p. 91-92. 16 Ibidem, p. 93.
