Petre Țuțea unul din cei mai de seamă intelectuali români din Olimpul elitei naționale!
Petre Țuțea, unul din cei mai mari reprezentanți ai neamului românesc dacă mai trăia ar fi împlinit 116 ani!
Petre Țuțea s-a născut în 6 octombrie 1902 în comuna Boteni, județul Muscel (azi județul Argeș). După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Țuțea urmează între anii 1913 – 1917 cursurile gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel, pe care le întrerupe din cauza războiului, Continuă studiile începând cu anul 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul, își susține examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae (1929). A ocupat diferite funcții publice (până la 12 aprilie 1948, data arestării), cu merite recunoscute cu mai multe distincții (Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler, Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler, medalia „Meritul Comercial și Industrial”, clasa I și Ordinul „Coroana României” în gradul de ofițer (conform ro.wikipedia). În perioada 12 aprilie 1948 până la 1 august 1964, cu o pauză de cca 2 ani, Tutea este arestat sau detinut politic în cele mai renumite pușcării/lagare de extreminare comuniste Jilava, Sighet, Aiud… După anii de suferință în denție se spune că ar fi declarat: „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae și răcoarea câtorva biserici”.
Petre Țuțea, supranumit „Socrate al României”[23] datorită preocupărilor filosofice și a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare moare la data de 3 decembrie 1998.
Redăm un text semnat de către prof. Ion Coja, cel l-a cunoscut si sprijinit pe Petre Țuțea o bună perioadă în ultimii ani de viață.
„Petre Țuțea împlinește 80 de ani de neodihnă a minții, pe care s-a priceput s-o iradieze cu nesfârșit farmec în jurul său, admiratorilor, curioșilor și doritorilor de învățătură ce i-a avut totdeauna ciotcă pe capul său. L-am cunoscut când rândurile acestora începuseră să se mai rărească și nu mi-a fost greu să pricep de ce: Petre Țuțea este omul cel mai obositor din câți am întâlnit. Un ceas petrecut cu „domn profesor” face cât o săptămână de stat prin biblioteci. Este un veritabil maraton, deși, la prima vedere, cel care aleargă, și singur, este Petre Țuțea, vorbind numai el un ceas încheiat sau o seară.
Unii l-au ascultat luni și ani întregi de-a rândul, zi de zi – mai precis, noapte de noapte, siliți la o maximă și neslăbită încordare a minții pe tot traseul acestui înconjur al lumii de erudiție și inteligență iscoditoare care este orice ceas petrecut cu Petre Țuțea, obositor cum nu se poate mai mult, căci tot ce spune este neobișnuit de interesant, de pasionant, iar tu, alumn tomnatic și de bună credință dacă ești, ai vrea să nu-ți scape nimic, să ții minte totul, dar nicio clipă de răgaz nu-ți lasă potopul de idei, raționamente, paradoxuri, aporii, probleme, soluții, evenimente, amintiri, snoave, convingeri, îndoieli, întrebări, temeri, nădejdi, încredințări, sub a căror ploaie mintea și sufletul ți se desfată, deschise ca o floare doritoare să se bucure de întreaga revărsare binefăcătoare, într-atât e de mare belșugul minții octogenarului Petre Țuțea.
Nu! Nu reziști ușor în preajma lui Petre Țuțea, obișnuiți cum suntem să vorbim ca să nu spunem nimic! Petre Țuțea nu vorbește, el spune, necontenit câte ceva, obligându-te să asculți și să înțelegi, într-o viteză care te lasă deseori de căruță și atunci ridici două degete și-l rogi pe domnul învățător s-o ia mai pe îndelete.
Teribil de multe are de spus Petre Țuțea. Nu numai amintiri și întâmplări legate de istoria acestui secol pe care-l străbăte – îi urăm – de la un capăt la altul, deși foarte mulți care-l cunosc regretă cel mai mult comoara de memorialistică pe care Petre Țuțea ne lasă s-o pierdem refuzând s-o aștearnă pe hârtie, partea cea mai interesntă constituind-o însă interpretarea ce-o dă Petre Țuțea evenimentelor la care a participat ca spectator și, uneori, actor, dar mai cu seamă poziția sa teoretică, filosofia și îndeosebi filosofarea sa pe cele mai importante teme și momente din istoria gândirii omenești, Platon fiind cel fără cusur, la fel cum Eminescu cel fără de prihană, la fiecare pas având de făcut o completare, o dezvoltare sau o simplă nuanțare cu care te surprinde nu atât prin ineditul ei, Petre Țuțea ferindu-se din principiu, dar fără succes, să fie original – cât mai ales prin consecvența unei înalte idei despre filosofie, despre rostul inteligenței umane, Petre Țuțea reușind să nu rămână robul memoriei sale fantastice, din care a știut să facă simplu instrument al unei inteligențe scăpărătoare, în veșnică neodihnă.
Nu cred că Petre Țuțea a întâlnit vreodată interlocutori pe măsura sa, nici în anii tinereții, când aceștia se numeau Eliade sau Cioran, nici mai târziu, până-n zilele noastre. De aceea nevoia sa de comunicare vie, cu semenii, democratică, omenească, devenind deseori spectacol, spectacol de idei, îl face să fie neobișnuit de deschis în relațiile sale umane, nutrind o generoasă încredere în puterea de înțelegere a omului, a omului simplu, din mijlocul cărora se trage, moștenindu-le istețimea, umorul și răbdarea nesfârșită, infinită, ca și convingerea în imanența justiției istoriei, și ea de cea mai pură sorginte populară, ca și patriotismul său, funciar.
Ușor de abordat, cu Petre Țuțea nu poți discutadecât lucruri importante. Scurtul răgaz al vieții, în cumpănă cu nesfârșitele minuni ale lumii și ale minții omnești, nu-i dă voie să se piardă în fleacuri. Un astfel de fleac va fi fiind și scrisul pentru Petre Țuțea, scrisul care înseamnă, în cele din urmă, o încetinire a gândirii, silită să se desfășoare în ritmul mult mai lent al mâinii scriitoare. Abia în ultimii ani, ajuns la o vârstă la care și Socrate, probabil, cine știe, ar fi consimțit să pună mâna pe condei, Petre Țuțea, spre a scăpa de gura prietenilor și admiratorilor săi, a început să scrie. Și pentru că mulți și pe bună dreptate l-au comparat cu Socrate, îmi fac și socoteala următoare: poate că Socrate n-a scris nimic citind în ochii lui Platon norocul ce l-a avut să dea peste un asemenea discipol. E acesta singurul noroc pe care nu l-a avut Petre Țuțea, altminteri dăruit de soartă din belșug.
Și dacă Petre Țuțea nu are propriu zis discipoli printre nenumărații tineri ce i-am stat în preajmă, fermecați și tensionați de spectacolul inteligenței sale, asta va fi fiind și pentru că, mai mult decât oricine, Petre Țuțea este cu evidență un unicat, un caz unic, fără egal și fără asemănare, în câmpul literelor românești reprezentând – dacă totuși e să reprezinte ceva, deci pe alții și altceva decât pe sine, sinele său – fiind deci ultimul mare eponent al culturii orale, probând, tulburător, ca un (??? cuvînt ilizibil ???), superioritatea culturii orale, înăbușită sub munții de maculatură, revers de care uităm atunci când proclamăm, cu argumente prea la îndemână ca să nu fie suspecte, izbânda scrisului. Petre Țuțea dovedește contariul: revanșa oralității!”
Ion Coja
Post scriptum 2014:
Acesta este un text scris în zilele când Petre Țuțea împlinea 80 de ani, la 6 octombrie 1982. Uitasem de el, dar zilele trecute mi-a trimis un e-mail domnul Adrian Boeru, făcându-mă atent că este ziua de naștere a marelui român. Nu am reușit să marchez acest moment pe site-ul nostru și mă simțeam puțin stânjenit de comoditatea mea. Ieri însă, fără să știu că mai există, ca „un făcut”, am găsit printre hârtiile vechi textul de mai sus, într-o ciornă cu greu lizibilă. Și mi-am adus aminte următoarele:
Am scris acest text în 1982 fără nicio nădejde că va fi publicat vreundeva. O copie a textului, o dactilogramă, am făcut să ajungă la domnul profesor, prin Marcel Petrișor, cred. Altă dactilogramă i-am trimis-o lui Iosif Constantin Drăgan, s-o publice în vreo revistă de-a lui, care apăreau în Italia. Cred că a publicat textul, deoarece la scurt timp după asta mi-a cerut să-i aranjez o întâlnire cu Țuțea. 
S-au văzut, Drăgan și-a făcut poze cu Țuțea, foarte ceremonios față de bătrân, apoi au discutat subiectul prezentat de mine: publicarea la Editura Nagard a volumului Fragmente, pe care Petre Țuțea îl avea depus la Cartea Românească. Drăgan a promis că o va face, eu urmând să mă ocup de bucătăria editării. Din păcate, a intervenit împotriva acestui proiect D.Z., un mare învățat, pe care nu-l pot numi și patriot sau naționalist din pricina caracterului său, lipsă la apel… Dorea să scoată el un volum la Drăgan și a găsit de cuviință să-l „torpileze” pe Țuțea. Ce bine i-ar fi prins lui Drăgan ca după 1990 să se poată lăuda că l-a publicat pe Țuțea!… Cum le-ar fi închis cu asta gura la mulți clevetitori, care l-au bârfit și calomniat fără motiv!…
Public textul din 1982, fără nicio modificare. Am adaus numai două cuvinte, ultimele două: revanșa oralității, ca să fie mai clar înțelesul ultimelor rânduri. Adaug, întru justa pomenire a lui Petre Țuțea, și scurta sa biografie găsită pe Internet. N-am putut să nu „fac caz” de domnul profesor în nenumărate ocazii, inclusiv în textele literare în care i-am încredințat rolul de personaj central sau principal. Ultima oară în piesa Pariul Valah.
Dumnezeu să-l odihnească!
