O jigodie post-mortem: Tache Brucan!

Preocupaţi de problemele aproape insurmontabile create de exodul imigranţilor şi prea puţin, sau deloc, de cauzele care l-au generat, neglijăm celelalte probleme mari ale lumii, cum ar fi consolidarea spectaculoasă a axei Moscova-Beijing ori bilanţul anului de bombardamente aeriene ale coaliţiei internaţionale asupra Statului Islamic, care poate fi sintetizat în vorbele „mult zgomot pentru nimic!”. Totuşi, în ce mă priveşte, voi zăbovi aici asupra unor fapte de istorie recentă, pe care le cred demne de a fi cunoscute şi comentate de cititori,dar fără ură şi părtinire, ne asigura unul dintre cei mai documentati si penetranti analisti de politica externa,bunul nostru coleg, Dumitru Constantin.
Le-a desprins din volumul „Diplomat la Moscova – mărurisiri incomode”, semnat de Savian Bulacu – Lăpuşata, apărut la Editura Universitară. Tot aici, sub titlul „Stalin şi Transilvania”, am prezentat afirmaţiile tranşante în cazul acestei provincii româneşti pe care, încă din toamna lui 1944, fostul lider bolşevic de la Kremlin le-a rostit în faţa conducătorilor comuniştilor din Ungaria, în frunte cu Matyas Rakosi. Acestia navaleau în cascadă la Moscova, spre a face lobby pentru ca Ardealul să fie atribuit ţării lor.
Cum li se adresa Stalin liderilor comunisti Gheorghiu-Dej si Petru Groza  veniti din Bucureşti: Mai Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei mai bine decât tine. Am înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că, nu de mult, a fost la mine Rakozi (Rakosi), susţinând că nu numai Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente (…).
„DEJ, TRANSILVANIA VA FI PE VECI A ROMÂNIEI!” (subl. ns.)”, declara atunci Stalin, potrivit martorului ocular Gh. Apostol, care avea să fie unul dintre liderii comunişti de mai tarziu din ţara noastră. De notat că, aşa cum rezultă din stenogramele întâlnirilor lui Stalin cu delegaţii româneşti la cel mai înalt nivel, publicate în volumul „Gheorghiu-Dej la Stalin.1944-1952”, îngrijit de eminentul sovietolog Vasile Buga, el a mai reluat chestiunea şi tot cu acelaşi ton categoric.
Să revin însă la volumul lui Savian Bulacu-Lăpuşata, fost diplomat la Ambasada României la Moscova între 1990 şi 1993, calitate în care, în vara lui 1990, l-a însoţit pe Silviu Brucan în timpul vizitei acestuia în capitala rusă. Pe atunci, Tache Brucan era pe cai mari, deşi nu deţinea nicio funcţie oficială în noile structuri politice de la Bucureşti se ocupa de presă, el numise şefi la Radio şi TVR; apoi, ştiu din surse sigure că, în primele zile după 22 decembrie 1989, ziariştii de la „Scânteia” devenită „Adevărul” l-au trimis la el pe R.C., cu care se cunoştea bine, să-l întrebe pe cine să pună redactor şef la acest cotidian. De asemenea, seara convoca adesea conferinţe de presă la hotelul Intercontinental, în care vorbea pe post de premier, ministru de Externe sau mai ştiu eu ce demnitar. Pretindea să i se zică „domn profesor”, deşi nu absolvise nicio facultate!
Acum, în vara lui 1990, venise la Moscova „cu caracter privat”, fusese salutat la aeroport de ambasadorul Vasile Şandru, locuia la Ambasadă în dormitorul prezidenţial, în care, până la el, mai dormise doar Ceauşescu, iar diplomatul Bulacu-Lăpuşata îl însoţea la toate întâlnirile şi convorbirile. Pe acest fundal a ajuns la întâlnirea cu redactorul şef de la ziarul „Izvestia”, doctor în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, iar acolo aceste titluri nu se luau pe vodcă ori icre negre. Cu acordul părţilor, discuţia celor doi a fost imprimată de diplomatul român, care o redă integral în premieră, în carte.
După ce vorbeşte despre situaţia din România de după 1989, Brucan începe să critice evoluţiile din URSS, încheind că România şi românii au pătimit mult datorită „dictatorului gruzin” Stalin. Gazdei atât i-a trebuit, parcă aştepta această afirmaţie. „Mai spuneţi (…) că noi, ruşii, am avut, uneori, atitudini ostile faţă de români şi că am luat din pământul ţării (România-n.n.), ceea ce turcii nu au făcut.
„Ca istoric, dle Brucan (sic!- n.n. D.C.) ar trebui să ştiţi că, după Al Doilea Război Mondial, creionul pentru trasarea noilor graniţe a fost mai roşu al anglo-americanilor decât al nostru. Ei le-au trasat şi noi le-am aprobat cu anumite ajustări, fiindcă ne erau avantajoase. Vă spun şi o noutate: englezii şi americanii, pe care îi proslăviţi, au propus la Yalta ca graniţa de Vest a URSS să fie Carpaţii Răsăriteni, adică întreaga Moldovă a României să fie inclusă în URSS!!  În fapt, englezii se dădeau bine pe lângă noi ca să aibă mână liberă în Grecia. Şi ştiţi, domnule profesor Brucan, cine a spus un „NIET” hotărât propunerii engleze? Stalin, domnule profesor, pe care îl numiţi dictatorul gruzin. Există documente, nu vă spun poveşti.”
Un alt subiect sensibil abordat de gazdă a fost statutul regelui Mihai, care, spunea el, „la 23 August 1944 asăvârşit un act de importanţă colosală pentru Armata Roşie”.
„Noi, ruşii, am conferit regelui Mihai cea mai înaltă distincţie sovietică pentru actul istoric săvârşit. Dacă nu eram noi, voi eraţi în stare să-l împuşcaţi, aşa cum am făcut şi noi cu ţarul Rusiei, care a fost dat pe mâna unor revoluţionari exaltaţi. Acum deplângem acest act odios, dar răul istoric l-am săvârşit. De aceea nu v-am permis să procedaţi tot aşa cu regele vostru!!  Şi, fiindcă suntem fraţi de credinţă în Biserica Ortodoxă, trebuie să vă spun că ce nu aţi făcut regelui Mihai, aţi săvârşit cu Nicolae Ceauşescu. Nu numai că l-aţi împuşcat de Sfântul Crăciun, dar aţi atentat la instituţia prezidenţială, nu mai vorbesc de procesul declanşat, care a fost un adevărat… A fost ceva urât…”
Brucan a bâiguit câteva vorbe. Ce putea spune el, care îl ura visceral pe rege şi avea aceleaşi sentimente faţă de Ceauşescu, întrucât nu-l mai băgase în seamă? Cât priveşte Crăciunul, el, un ateu feroce, ce să aibă în comun cu această mare sărbătoare a creştinilor? În final, interlocutorul îl previne că va aborda un subiect foarte sensibil, care o să-l „supere şi mai tare, dar care merită”, după părerea lui.
„(…)Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc, de-a lungul istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii români nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de poporul român, pe care îl respect (…). Oscilaţia dumneavoastră în relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-a determinat să fim „prudenţi” cu politicienii români. Şi nu numai noi”.
A fos un duş arctic, la care Brucan nu se aştepta şi care trebuie citit „sine ira et studio”. La urma urmei, el se erijase nu doar într-un conducător al României postdecembriste, ci şi într-un politolog de talie mondială, uitând că gazdele îl ştiau bine şi îl fişaseră încă de pe vremea când îl glorifica deşănţat în paginile „Scânteii” – şi nu doar acolo – pe „generalissimul Stalin, genialul conducător al popoarelor”, pentru ca acum să-l… denunţe pe „dictatorul gruzin”. Firesc, şi gazda se întreba dacă a fost – şi când a fost – sincer, fără să uite că, în Istorie, ca şi în viaţa cotidiană, sinceritatea nu este mereu un atu.