Kossuth nu a recunoscut nici un drept naţiei române în afara „dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară!
În articolele sale de fond pe care le scria în Pesti Hirlap, cel mai sovin si iredentist „revolutionar anarhist”, recte Kossuth Lajos, considera că primul obiectiv care trebuie realizat este „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”.
Pentru Kossuth faptul că populaţia majoritară a Transilvaniei era româneascăconstituia un element secundar. De fapt, nici nu a menţionat în scrierile sale existenţa şi locul românilor în noua structură statală care urmărea refacerea iluzorie a unui regat al „Coroanei Sfântului Ştefan”. Practic,Kossuth dorea să le ia românilor, dar şi sârbilor, slovacilor şi saşilor, ceea ce aproape un mileniu de teroare nu reuşise să le ia: identitatea naţională !!. „Eu niciodată, dar niciodată sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni şi rase de oameni, care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu e.” (Magyarország története, VI/1, Budapest, 1979, p.164)
A fost total lipsit de înţelegere faţă de români, pe care i-a tratat cu o superioritate condescendentă, chiar cu dispreţ, arătând faţă de ei o intransigenţă nejustificată şi nelimitată. Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia din 10 octombrie 1848, prin care îi soma în termeni ultimativi şi injurioşi pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” – să revină la „ordine şi supunere legală”. Le impunea, de fapt, să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să renunţe la recunoaşterea lor ca naţiune. Nu e de mirare că rezultatul proclamaţiei a fost să genereze o confruntare de o gravitate deosebită între români şi maghiari. Kossuth a fost autorul moral al unui veritabil etnocid.
Conducătorul revoluţiei ungare de la 1848 a fost însă categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava) : „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (…) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea.” (Bariţiu apud ML G., 223)
Violenţa la care s-a recurs împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar, a fost prefigurată de proclamaţia lui Kossuth din 22 decembrie 1848 care vorbeşte despre lipsa capacităţii de a înţelege şi miopia politică care îl caracterizau pe conducătorul Revoluţiei ungare. „Plin de injurii la adresa lor, numindu-i «mercenari plătiţi», «hoardă mai josnică decât vita», «bandiţi valahi», el îndeamnă pur şi simplu la «exterminarea» românilor şi a tuturor duşmanilor.” (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378) Însuşi Bălcescu, după aflarea dispoziţiilor date de Kossuth privind organizarea unei expediţii totale împotriva lui Iancu, scrie: „Kossuth a guvernat rău şi slab, el mi-a dovedit şi mai mult că un demagog nu poate fi un om de stat. El a pierdut Ungaria.” (N. Bălcescu, Opere, Corespondenţă, IV, p. 228) Din corespondenţa lui Lajos Kossuth reiese că el a sugerat intervenţia Franţei şi Angliei, cărora le ceruse să sprijine Revoluţia Ungară, să împiedice dezvoltarea mişcării de eliberare care începuse să se contureze în Principatele Române, invocând „spectrul pericolului” acesteia. Motivul real era, aşa cum scria Kossuth, că „schimbarea situaţiei în Principate, putea produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria.”
Kossuth a negat până în ultima clipă a Revoluţiei ungare identitatea naţională a românilor şi i-a tratat ca pe un popor de ţărani barbari şi inculţi, căruia, dacă i se îmbunătăţea soarta, putea deveni conştient de drepturile sale fireşti ca naţiune şi deci primejdios pentru „naţiunea ungară”. Kossuth a aprobat instaurarea unui regim de teroare în Transilvaniaprin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi, un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a asmuţit împotriva lor „tribunalele de sânge” şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare” care au masacrat femei, copii şi bătrâni. În ciuda cererilor insistente ale generalului Bem, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic al românilor dar şi al saşilor.
Kossuth i-a urmărit cu o ură neîmpăcată nu numai pe români, ci şi pe saşii transilvăneni din cauză că s-au opus „luptei pentru libertatea maghiară”. Într-o scrisoare adresată la 17 martie 1849 generalului polonez Bem, comandantul armatei ungare în Transilvania, îi scrie cu ocazia cuceririi Sibiului de către armata rusească: „Să-i arestaţi pe cei mai de seamă conducători ai răzmeriţei săseşti, predându-i comisarului guvernamental Csányi”. Acesta urma să-i trateze ca ostatici, iar „dacă ruşii nu se vor retrage neîntârziat din ţară sau dacă se va constata fie şi cea mai mică opoziţie din partea saşilor, aceştia vor fi consideraţi vinovaţi de cea mai josnică trădare de ţară, vor fi duşi în faţa unui tribunal militar şi vor fi grabnic pedepsiţi cu moartea”. Conducătorul saşilor, Ştefan Ludwig Roth, a fost, aşadar, condamnat la moarte prin chiar această scrisoare a lui Kossuth. Procesul său a fost o farsă! Desprecaracterul lui Kossuth spune multe scrisoarea trimisă de el, la 1 aprilie 1849, lui Csányi, comisarul pentru Transilvania, în care îi da indicaţii despre cum urmează să fie trataţi saşii: „Ne găsim în jenă financiară. (…) Oricum, pune-i pe saşi să plătească gras. Să plătească 2.000.000. (…) Dacă se opun, ordonă să fie executaţi…” Împuternicit de Kossuth, Csányi va ordona personal împuşcarea lui cărturarului Stephan Ludwig Roth la 11 mai 1949. (Cf. Folberth, Procesul lui St. L. Roth, Graz-Köln 1959).
Maghiarii înşişi ar trebui să-şi revizuiască imaginea romantică despre Lajos Kossuth, care nu are nimic a face cu personajul istoric real care a fost acesta. Reprezentant al radicalismului ungar, Kossuth a fost un „agitator politic” care din cauza exceselor sale a intrat în conflicte grave cu contele Istvan Széchenyi, considerat şi astăzi drept „cel mai mare ungur!” Încă din 1841, Széchenyi scria despre Kossuth în următorii termeni: „Dac eu îi trezesc pe cei adânc adormiţi, aprinzând focul sub cazanul unguresc rece ca gheaţa, Kossuth îi mână pe cei care abia s-au trezit până fac febră, iar cazanul, oricum prea cald, va exploda” (Magyar Revay Lexicon, XVII, p. 81). În „Fragmente de program politic”, din 1847, Széchenyi l-a avertizat pe Kossuth personal: „N-aveţi decât să aţâţaţi toate naţionalităţile până la furie împotriva maghiarilor, (…) să biciuiţi interesele monarhiei comune până la ultimele consecinţe şi să umpleţi până la refuz paharul represaliilor cu veninul dumneavoastră – şi o să vedeţi ce o să iasă” (MRL, XVII, p. 129).O părere negativă despre Kossuth are şi Bertalan Szemere, fostul prim-ministru al guvernului său. Acesta a scris despre Lajos Kossuth că acesta s-a purtat de la început ca un autocrat şi că a sfârşit ca un laş abandonându-şi patria cu o săptămână înainte de lupta finală de la Şiria pentru a fugi în Turcia şi îl va acuza de duplicitate. În exilul sau din Italia „stilul său autocratic şi manierele sale intolerante vor distruge orice orice influenţă reală asupra comunităţii revoluţionarilor expatriaţi”. (Enciclopedia Wikipedia)
Nu în ultimul rând, Kossuth a provocat rănile nevindecabile pe care memoria colectivă a generaţiilor de români ardeleni nu le poate uita. În perioada în care el a condus guvernul revoluţionar ungar au fost distruse 230 de sate româneşti. În fiecare sat locuit de români au murit între 10 şi 20 de oameni. În Transilvania, revoluţia din 1848 a făcut 40.000 de victime civile. Comparativ, în Revoluţia franceză din 1789 au murit 15.000 de persoane…
Dorin Suciu
