MINORITATILE GERMANA SI MAHIARA REVENDICA ILEGAL PROPRIETATI IN VALOARE DE 16 MILIARDE EURO! O FI BINE?
Dezbaterea pe tema revendicării averii minorităţii germane şi a cultelor religioase Romano-Catolic şi Protestante ar trebui supusă unui dialog bine ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense aflate astăzi în posesia statului şi prevenind astfel un pescheş pentru politicienii recuperatori români şi mai nou, pentru Înalta Poartă… de la Berlin.
Totul a inceput o dată cu înfiinţarea comisiei USL condusă de Călin Popescu Tăriceanu privind restituirea proprietăţilor UDMR; minorităţile ceruseră deja fostului guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comunişti. Fostul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi, a afirmat că din totalul de 16 miliarde de euro estimat, care ar reprezenta echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, mai mult de jumătate ar reveni cultului Romano-Catolic!!, care a depus cereri de retrocedare pentru 88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar reveni minorităţilor din România!!
Prea uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei confiscări a averii minorităţilor, care din motive politice este prezentată ca fiind… un act de nedreptate comunistă.De fapt, încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. 
Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare a păcii în Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat la 1 august 1945 de către Puterile Aliate. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste şi legionare. Se remarcă faptul că această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată până în zilele noastre. Prevederile articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din 23 martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite:
a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.
b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
c) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;
Dar care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944, şi cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius, reprezentatul saşilor din România, a cerut din partea României dreptul de autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi bisericilor germane. După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic German, când a fost oficializat prin Decretul – Lege nr. 830, a căpătat un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. 
Conform politicii expansioniste a Reichului, s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien” (Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din România).
Conform structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP). O mare parte a averii, printre care se numără şcoli şi spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german. La baza acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a stat, de pildă, Convenţia generală privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii germani din România, încheiată în anul 1942.
În 1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii Germani din România, prin care s-a hotărât trecerea averii fostei „Universităţi săseşti” (desfiinţată de Curtea Regală a României în 1 iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat) la Grupul Etnic German. „Convenţia” este semnată de Episcopul Bisericii Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului Etnic German (Volksgruppenfuhrer din Braşov, Andreas Schmidt).
Iată ce cuvântau cei doi „camarazi” hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov: „Germanii din patria noastră, care sub uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste a lui Adolf Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi din punctul de vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari grupuri. Conştiinţa naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se mai suprapun. De aceea conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o mai mare importanţă în comparaţie cu trecutul […]. 
Acum însă, după ce Grupul nostru Etnic German este recunoscut în România prin decretul lege din data de 20 noiembrie 1940 ca personalitate juridică înzestrată cu certe competenţe în cadrul comunităţii, misiunea Bisericii noastre, de conducere politică a poporului, necesară în trecut, se sfârşeşte, iar conducerea populară revine iarăşi în drepturile sale…”
Legătura cu minoritatea maghiară
Legatura realizata in acea perioada, a fost reconfirmata în recunoaşterea calităţii de succesor în drepturi de la Judecătoria Sibiu, nr 4884/2006, în care prin sentinţa civilă nr. 3567 din 30.08.2006 se recunoaşte că F.D.G.R. este şi succesorul Asociaţiei Agricole Săsească-Ardelenească (cuprinzând Societatea de Agricultură Săsească din Ardeal şi „Mişcarea cooperatistă maghiară din Transilvania până în 1918″).
În concluzie, nu comuniştii, cum tot încearcă să inducă în eroare până în zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, (inclusiv cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice), ci aceste două Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot în respectiva organizaţie hitleristă.
F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară, pe urma unei sentinţe oficiale a Judecătoriei Sibiu din 2006, urmaşul juridic al Grupului Etnic German. F.D.G.R. este, în consecinţă, succesorul unei organizaţii naziste recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă. Ca urmare România ar trebui să consulte toate Puterile Aliate dacă intenţia de a despăgubi o grupare nazistă ar putea să contravină sau nu unui tratat internaţional aflat încă în vigoare. Deoarece nici Republica Federală Germană nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către URSS până în 1948, invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin eforturi politice şi diplomatice.
Constituţia României, prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.
Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, care prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc, Grupul Etnic German, a fost dizolvat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, (dar,surprinzator, reactivat de judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790,) a fost exact tocmai o astfel de organizaţie care ar intra astfel, în posesia averii confscate ! A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a obligat pe regele Mihai să emită Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944.
Dar mai ales guvernul de la Bucureşti trebuie să atragă atenţia Germaniei că problema revendicărilor ar trebui conectată cu problema creanţelor comerciale, tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, din clearingul bilateral, pe care această ţară nu le-a achitat României. Fiind ambele litigii un produs al anului 1945, am avea şi cele mai bune şanse de succes, ca să nu scoatem ţara la mezat.
Dialogul politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel de vechi precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în ţara noastră; tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se poate de larg înainte de a acţiona pripit. „Alexandru Ion Cuza – scria acum mai bine de o sută de ani cărturarul şi filantropul Vasile Stroescu (1845-1927), primul preşedinte al Parlamentului României Mari – a sechestrat averile mânăstireşti în folosul ţării, iar pentru persoana sa nu s-a folosit cu nimic. Nimeni nu a îndrăznit să-i propună să-şi facă apanaje din moşii închinate de străbuni pentru omenie şi binefaceri.(Sursa: Viaţa Cultelor – Anul XX, nr. 939-940)
Un articol de Ec. Dr. Radu Golban
