Din patimile românilor transilvăneni aflați sub jugul austriac și/sau unguresc
Aceasta natiune neglijata si oprimata stapaneste pamanturile cele mai rele din intreaga tara. Aceste pamanturi le sunt luate indata ce sunt defrisate de ei cu sudoarea fetei si gata pentru a fi insamantate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate sa se instapaneasca pe pamantul romanului, chiar daca acesta a fost stapanul lui de sute de ani.
Romanul este alungat cu intreaga sa familie in munti, unde el nu gaseste decat piatra si cateodata este obligat sa paraseasca tara.
Daca un sat romanesc este asezat in vecinatatea unui sat sasesc sau unguresc, romanul nu are voie sa se apropie mai mult de satele acestor doua natiuni privilegiate decat tiganii. Nimeni nu ii adreseaza o vorba buna si el nu are niciodata o zi de sarbatoare.
Eu nu voi uita niciodata vorbele unui batran al acestei natiuni, din Sinca Veche (Fagaras) rostite pe patul sau de moarte: Eu mor fericit, pentru ca eu nu las in urma mea in sclavie nici femee, nici copii.
Cand am trait printre ei am avut mai mult decat ocazia sa constat ca romanul e bun. Cum se induiosa inima sa cand era tratat ca un frate. Oricat de duri ar fi acesti oameni, eu am putut observa, in cei doi ai pe care i-am petrecut printre ei, trasaturi care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat.
Cat rau au facut acestei natiuni ura si indiferenta fata de aceasta natiune altadata atat de mare si de stralucitoare. Orice ar fi, natiunea romana are, prin numarul si dreptul sau la stapanirea tarii, meritele sale proprii.”
Sursa: (geologul german K.Haquet, despre anii petrecuti in Transilvania, 1763-1764),
